Au trecut 20 de ani. Ce s-a mai întâmplat de atunci?

În continuare suntem un popor de flămânzi. În continuare suntem minţiţi, furaţi şi batjocoriţi de cei pe care binemeritat ni-i alegem la fiecare 3,4 şi 5 ani. Mai mult, suntem probabil singura ţară din lume care şi-a pus pe drapel, la sărbătorirea zilei naţionale, la Alba Iulia, culoarea partidului de guvernământ.

Suntem umiliţi peste tot, oriunde în lume am merge, alegem să nu spunem că suntem rromâni, pentru a nu fi scuipaţi în ochi. Nu-i aşa, orice european a avut o şansă majoră să fie furat, jefuit, bătut de către un rromân.

Imnul nostru, pe care noi ni l-am ales, spune că suntem morţi şi ar trebui să ne deşteptăm. Desigur, nişte versuri extrem de potrivite pentru mâzga în care ne scăldăm.

Ne batem cu pumnul în piept cu duioşie, când vine vorba de `ţărişoara asta a noastră`. Suntem mândri de rromâni, că ei sunt descurcăreţi frate, ei nu moare de fuame, oriunde se duce. Rromânul ia o sârmă şi-un patent şi face dacia să meargă. Dar are autostradă pe care scrie Atenţie, drum denivelat.

Asistăm probabil la cel mai mare exod de oameni, după 1990. Acum suntem avantajaţi şi de faptul că pur şi simplu ne putem muta reşedinţa în altă ţară. Preşedintele ţării, în loc să fie terifiat de asta, ne urează să muncim bine şi să mai trimitem bani la rude.

Avem cea mai slabă natalitate din istorie, dar ne trimitem femeile la muncă, cu şuturi în cur. Pentru că nimeni din conducere nu e interesat de generaţiile ce vor veni. Ei sunt preocupaţi de furtul de acum. Peste 10 ani hehe, se pot întâmpla multe.

Ne mor femeile în maternităţi care, după 20 de ani, au echipare mai proastă decât pe vremea lui stalin. Ne mor copiii în spitale, eventual arşi de vii. Ne mor părinţii, pentru că medicii nu lucrează decât contra şpagă. Medicii tineri şi buni pleacă cu toţii din ţară, pentru a nu mai muri de foame în ţara lor.

Dar nu-i aşa, noi ne iubim ţara, că ţara nu e formată din oamenii care o populează şi o conduc, ci e ceva aşa, ireal, care există în noi, e o iubire de moşie care e aproape ca un zid. Iar zidurile, se ştie, nu se înfiorează la faima lui Obamazid.

Aşa că vom asista mâine la o frumoasă demonstraţie de forţă militară, cu avioanele alea ale noastre, conduse de piloţi eroi, ce reuşesc să le ghideze în cădere să nu ucidă oamenii din sate, cu TAB-urile în care ne mor soldaţii prin afghanistanezia, cu aceleaşi AK-47 cu care am făcut eu armata acum 20 de ani şi pe care probabil le vom mai avea încă 20 de ani. Ce impresie de forţă, de putere. Aproape mi-l imaginez pe Băse, lăcrimând el la comandă, din ochiul ăla bun.

La mulţi ani, ProTv! La mulţi ani, Andreea Esca!

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.