Obișnuim să râdem superior, cu lejer dispreț, de suvеrɑnіștі, despre lipsa lor de cultură, inteligență, hue hue hue cum să votezi Georgescu ahahaha.
Ieri, hoarde de suporteri progresiști cereau să fiu linșat, pe Facebook, pentru că am scris despre Ovidiu Vanghele că e un levigat. Niciunul, NICI MĂCAR UNUL nu a avut curiozitatea să citească articolul anterior, în care îi luam apărarea crețului cu creier patinoar de muște în conflictul cu crețul securității.
Niciunul nu lua în seamă faptul că am scris că am fost abuzat verbal de omul cu cerebelul neted. Nu. Ai scris de rău despre Vanghele, cum scrii de rău de Vanghele, nu îl vrei la Steaua heu hey. Mesaje de la oameni de bine, unfrienduri, iubire carnală pentru mine și ai mei. Mesaje de la conturi anonime gen Marele alb, negarea capacităților intelectuale, mai pe scurt analfabet, tot tacâmul de prostioare pe care le aplaudăm când sunt aplicate CELORLALȚI.
Dezbaterea publică are un obicei comod: fiecare tabără se vede pe sine drept ultimul bastion al rațiunii și pe cealaltă drept turma manipulată. Suveraniștii cred că ceilalți sunt spălați pe creier de Bruxelles și de ONG-uri. Progresiștii cred că suveraniștii sunt păcăliți de propagandă și de rețelele sociale. Fiecare are dreptate că cealaltă parte se înșală. Niciuna nu observă că răspunsul lor la stimuli e identic.
Adevărul funcționează, pentru majoritatea oamenilor politizați, ca un accesoriu al identității, nu ca un criteriu. Când o informație îi convine taberei, se verifică superficial sau deloc. Când o contrazice, se cere un nivel de probă pe care nimeni nu l-ar aplica propriilor surse. Un suvеrɑnіst care distribuie un fapt fără sursă și un progresist care face același lucru cu o statistică trunchiată fac același gest: întăresc apartenența, nu informează.
Mai grav, inteligența nu protejează. Oamenii care se cred foarte raționali și logici nu sunt scutiți de acest tipar. Cine are mai multe informații are și mai multe muniții pentru a-și apăra concluzia de dinainte. Oameni care, în alte situații, sunt foarte inteligenți, erau foarte ocupați cu red herringi, cu apartenențele lui Vanghele la cazul Pașca, cu diferența dintre Rise și Recorder, pasă-mi-te mă-nțelegi, veridicitatea textului e pusă la îndoială de așa zisele scăpări.
Asta nu înseamnă că toate afirmațiile sunt la fel de adevărate. Înseamnă că felul în care sunt crezute e același. De aceea o dezbatere în care fiecare parte încearcă să o demaște pe cealaltă ca iraționali nu duce nicăieri: amândouă își judecă adversarul după faptele lui și pe sine după intențiile proprii.
Eu, personal, am ieșit din confruntare cu aceeași idee pe care o am deja de câțiva ani. Niciunul, nimeni nu merită efortul de a fi informat, educat, nimeni în afară de cercul tău apropiat nu merită nici măcar o urmă de sacrificiu. Toți oamenii sunt la fel, grupurile umane sunt o turmă care își modelează IQ-ul după cel mai slab component al ei și, ca om, poți fi sacrificat instant doar pentru că ai avut îndrăzneala de a avea o opinie diferită de turmă.
cu aur încrustate fi-vor vorbele înțeleptului Teo: “unu’ care știe ceva te combate, unu care crede (în) ceva TE OMOARĂ!”
și nu, școala nu te scapă de credințe sau de idioțenie; aș zice că de multe ori chiar vițăvercea…
Sau cum ar zice Winnetou – Howgh! (Am zis!)
Dincolo de obiceiul de azi al dezbaterii publice și de reflexele ei de tranșee, mă gândesc că există totuși niște criterii clare după care ar trebui să se poarte o discuție civilizată. Generația noastră (zic “noastră” pentru că suntem din aceeași generație de vârstă) nu cred că a fost învățată să dezbată „ca la carte”, mai degrabă pare că a învățat să dezbată „cu cheia la gât”, iar rezultatele îmi par și mie descurajatoare. Totuși, poate că dezbaterii ar merita să i se mai dea o șansă, să fie scoasă cumva din acest obicei comod. Mai departe de cercul apropiat, mă refer. Oare ar mai fi posibil?
Am fost educat zilele trecute de Neil deGrasse Tyson, nu ca as fi vreun fan de-al lui. Am vazut un video in care povestea ca a fost provocat la un joc de trivia si prima intrebare a fost, care este elementul cu cel mai ridicat punct de topire. A raspuns relaxat: carbonul. Ahh nu, e tungstenul, ai gresit. Si omul explica pe urma de ce este carbonul, dar cel mai mult mi-a placut cum explica circulatia informatiei. Pe scurt, faptul ca se vorbeste mult de tungsten, experimentele lui Edison cu filamentul becului, proiectile, etc. in care se vorbeste despre limita exceptionala de topire face ca ideea ca tungstenul este elementul cu cel mai ridicat punct de topire sa fie acceptata peste tot. Adica, se vorbeste mult despre o chestie, ergo este adevarata. M-a surprins mult ideea asta, sa fiu sincer.
Am facut introducerea asta sa intelegi, eu unul, sufar de faptul ca nu poti gasi surse veridice de informatii. Am ajuns la un nivel in care orice stire, orice informatie citesc, nu cred. Verific in zece alte locuri si chiar daca sunt confirmate peste tot, am o doza de neincredere. Deci, cand spui ca nimeni nu merita efortul de a fi informat, nu sunt de acord. Cred ca jurnalistii ar trebui sa aiba un fel de juramant al lui hippocrate si sa aiba obligatia morala de a informa corect lumea. Si sa repete informatia aia pana la infinit, daca trebuie. Adu-ti aminte cum faceai, “scriu asta aici, ca peste un an-doi uita toti”. Asa trebuie facut. Scris sa ramana, repetat sa se inteleaga, nu exista alta cale.
“Degeaba ești inteligent daca ești prost”
Proverb chinezesc!