Sau cât e, nici nu mai știu, am renunțat să număr ieri, când m-am prăbușit în pat și am dormit somn fără vise.
Nu prea mai am vreo urmă de optimism, e evident că acolo se transformă totul într-un măcel al civililor și, în afară de ajutorul cu arme, nimeni nu dorește să se implice în mod real, de frica amenințărilor nucleare.

Am ajuns, totuși, la concluzia că trebuie să o lăsăm puțin mai moale cu urmăritul știrilor de pe front și cu filme de acolo. Ne distrugem emoțional, toți, în fiecare zi, a devenit dependență să căutăm să vedem dacă mai trăiește Zelinski, dacă au luat rușii Harkov sau Kiev și restul de ce facem în fiecare zi.

Familiile noastre au nevoie de noi și ca prezență, și ca sănătate fizică și mentală. Știu că e greu, știu că suntem toți panicați și avem nevoie de confirmări tot timpul că, poate, va fi bine, că nu vom păți asta și noi și că nu ne vom trezi cu valiza în spate și copiii de mână la granița bulgară sau pe unde stăm fiecare.

Dar trebuie să facem un efort și să ne rupem de asta și să ne vedem și de viața de zi cu zi.
Eu voi posta mai rar pe subiect și o să încep să scriu și altceva decât despre război, măcar să ne amintim cum era când aveam doar covidul pe cap și eram fericiți. Desigur, o să urmăresc în continuare ce se întâmplă, nu o să vă abandonez în mâinile hulpave ale televiziunilor sau mizeriilor online, dar vă voi informa mai condensat și pe lucruri mai importante

În rest, ca în fiecare seară, mergeți, luați-vă copiii în brațe și spuneți-le că îi iubiți, iubiți-vă femeia sau bărbatul, pentru că poate fi ultima oară și va trebui să aveți undeva o rezervă de iubire.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.