Satul în care-am copilărit era ca din filmele cu cowboy.
Căruțe, cai, țărani, cârciumă, șerif, o casă cu felinar roșu și vântul care șuiera prin garduri…
Fiind din județul cu cele mai puține inhibiții, din când în când mai ieșea unu’ Nilă Babanu la bustul gol pe șoseaua principală.
Avea ăsta pe spate un tatuaj gigant cu Iisus venind pe nori cu brațele deschise de se închinau toate babele.

Prin anii în care cel mai prost președinte al României din toate timpurile se chinuia încă să adune cei 15.000 de specialiști, s-a format o alianță de dreapta care dădea promițătoare semne de speranță, nu-i dau numele acum, da’ era c-o siglă galbenă și-un vultur cu cruce-n cioc, vă prindeți voi.

Pe vremea aia eu eram director de cămin cultural – trecut recent de la Ministerul Culturii la primăria locală.
O clădire moartă care nu producea nimic, așa că primăria a închiriat-o unui băiat cu stele pe umăr, m-a chemat primarul să mă anunțe:
– Iliuță, am o veste bună, de-acuma o să lucrezi în weekend, se face discotecă la cămin.
Pfaa, asta-mi mai trebuia, să rup bilete la zgomotecă.
Așa că în fiecare vineri, sâmbătă și duminică, vrând-nevrând ascultam Coco Jambo de am și-acuma spasme.

Era în prag de campanie electorală pentru locale, partidele începeau deja să sfârâie de strategii gen “lasă-i pe ei primii cu afișele că le cojim noi la noapte”, când mă trezesc într-o seară cu niște băieți, fix de la alianța aia galbenă cu crucea-n cioc.
– Hai nea Ilie să candidezi ca primar.
Eu că nu știu, că să mă mai gândesc…
– A, zice, nu că am făcut sondaj de opinie, am întrebat la discotecă și te cunoaște lumea.
Eu nu, că n-am experiență…
Șplanc! o poză cu bliț, a doua zi afișul, Votați vulturul, Hai cu Nea Ilie sus la Primărie.

Mi-au dat și-o consultantă, tot de-acolo din sat, care mă învăța cum să vorbesc cu oamenii.
Roxana o chema și era proaspăt absolventă de Geologie.
Pământ, nu alta.
Pfaaa, deja mă vedeam Primarul României.

Vă zic, mi-era o rușine de oamenii din sat, că mă opreau pe stradă.
– Auzi, maică, tu ești ăla de pe stâlp?
– Da, tanti Marcela, eu sunt.
– Da’ ce-ai făcut mamă de te-a lipit acolo?
– Nimica bre, candidez la primărie.
– Aoleu, ce necaz… Așa de tânăr?!
Și acicea sărea Roxana cu discursul “5 minutes elevator pitch” că
– Da tanti, tinerii trebuie să se implice, că au forță și voință, muncesc, nu fură și nu umblă cu șpagă…
La care tanti Marcela dezamăgită:
– Ăăăă, am crezut că dai și tu un kil dă ulei.

Așa că v-ați prins cine avea cele mai mari șanse: candidatul de la partidul cu cel mai mult ulei din țară, care era chiar contabila primăriei al cărei subordonat eram.
O știam pe duduie, mai în vârstă ca mine, deși nu prea interacționam aveam tot respectul.

Și vine weekendul, hai cu Coco Jambo, Roxana la ușa discotecii împărțea pliante pe care le găseam a doua zi pe jos, când mă trezesc cu doamna contabilă.
Opaa, mă gândesc, să vezi că vine asta să caute nod în papură pe-aicea să mă dea la miting.
– Bună seara, bine ați venit, 6 lei.
Ea nimic, se tot învârtea pe lângă cămin și plângea așa cu sughițuri.

Eu nu dau pe dinafară de empatie dar a sărit Roxana, că ce s-a întâmplat doamnă, vă e rău?…
– Nu, zice ea suspinând ventilat, nu l-ați văzut pe Cipi?
– Nu, zic eu, dar cum arată?
– E negru și cu părul lung… L-am lăsat puțin din lesă și-a fugit…
– De soț e vorba?
Noroc că mi-a dat Roxana un cot “Taci mă, că e nemăritată”.
Eu că “vai săraca, cum așa? a dat cu zarul 4-3 sau îi plac femeile?”.
Ea cică “nu, că-i plac bărbații dar nu s-a legat la cap”.
– A, deci încă mai dă cu zarul…

Și se duce Roxana la microfonul DJ-ului și face un anunț din partea mea, că vezi doamne, eu candidatul, din grijă pentru cuțu-cuțu, îi chem pe cei cu inima bună să-l căutăm pe ăla negru cu părul lung. Mișcare de strategie politică de mare efect asta cu cățeii că s-a strâns ditamai gloata.
– Hai Cipi Cipi, hai cuțu-cuțu… Unde ești tu Cipi…

Până la urmă l-am găsit în poartă la ea acasă, o aștepta cuminte cu lesa-n gură.
Noi că “Vai ce băiat de treabă, s-a întors cu toți banii”, ea că “Vă mulțumesc, sunteți niște oameni minunați” și-mi pune ușor mâna pe obraz.

E și-n urma acestui gest de mărinimie fără margini, doamna contabilă m-a invitat la o cafea, la ea în birou.
Intru în primărie, caut biroul ei, mă învârt mai confuz decât o lezbiană oarbă într-o piață de pește (era clar că nu eram făcut să fiu primar) când deschide doamna contabilă ușa radiind la față și-mi face semn în șoaptă:
– Hai intră, să-ți arăt ceva…
Intru tiptil, nu știam care-i misterul, zic stai să vezi că asta vrea ceva așa și pe dincolo și pe urmă eu să le zic la alegători că mă retrag și-o susțin pe ea.
E, zic, da’ până la urmă n-arată chiar rău, merge-o tură…

Și mă cheamă lângă geam și-mi zice tot în șoaptă:
– Uite ce minune…
Când mă uit pe geam, Nilă Babanu tăia lemne la bustul gol în curtea primăriei.
Și cum dădea el la topor, șiroaiele de transpirație curgeau de pe tatuaj în crăpătura instalatorului, iar doamna contabilă își făcea cruce după cruce.
– Sunt lacrimile lui Iisus, suspina ea.
– Da doamnă, și chiar se duc în jos, pe via Dolorosa…

Ce să vă zic, am fost la vot, au venit rezultatele, am luat 2 voturi.
Am făcut și contestație, am cerut re-numărare, că nu-mi venea să cred. Cine m-o fi votat în afară de mine?! Poate e o greșeală, o fi fost ăla beat.
Doamna contabilă e și-n ziua de azi primar în sat, iar de Nilă nu mai știu nimic, că o vreme a fost consilier dar l-au retrogradat și l-au trimis iar la tăiat lemne.

Votați vulturul!

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.