Priveam poza asta și îmi aduceam aminte de câte ori m-am trezit eu, dimineți sau reverii, realizând că totul a fost un vis. De fiecare dată când mă culcam flămând sau învelit cu ziare, visam că, de fapt, eu nu sunt acolo, nu sunt băiatul sărac dintr-un cartier împuțit din București, ci sunt copilul pierdut al unui miliardar (nu contează originea). Iar tatăl meu, miliardarul, venea și mă salva de bătaie, de foame, de frig, de umilința de a ieșit pe scara blocului după ce mi se băteau părinții pe holuri, nici măcar nu mai trebuia să mă întorc vreo secundă acolo, mă lua direct și mă ducea undeva unde era liniște, unde nu se urla, unde oamenii vorbeau politicos, unde aveam ce să mâncăm, unde alergam, și râdeam, și ne jucam.

După care mă trezeam la viața reală. Undeva, eram câștigat, câteva ore fusesem bogat, prinț, miliardar, putusem zbura, mă simțeam iubit. Restul din zi era, de fapt, coșmarul, somnul era întoarcerea la realitate. Mulți ani, mecanismul meu de apărare a fost visul, chiar și când ajunsesem adult. Chiar și acum, în principiu, dacă adorm, pot să visez, în mare, un subiect pe care mi-l propun.

După o vreme, înveți că e doar vis și că, dacă visezi că ești bine, când te trezești, e mai distructiv pentru tine reîntoarcerea în realitatea brutală decât dacă nu ai fi plecat. Așa că înveți să nu mai visezi. Înveți că nu ești prinț, că nu vine nimeni să te salveze și că, dacă vrei să fii salvat, trebuie să o faci singur și să te lupți inclusiv cu tine, cea mai dură luptă.

Nu, nu o să vină Hagrid, niciodată.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.