Am tot auzit povești din ardeal, despre cum își liniștesc domnii din zonă copiii muind un colț din basmaua familiei în palingă și storcându-l în gura bebelușului recalcitrant, dar nu știu, sincer, ce să cred, nu pot să îmi imaginez că ar fi atât de inconștienți. Deși, dacă ar fi adevărat, ar explica atât de multe…

Anyway, nu se pune, ci despre momentul când ați primit alcool de bună voie.
Eu am două faze în care am ingurgitat alcool, cel puțin cele de care îmi aduc aminte.
Prima, pe la vreo 3 ani și ceva, am mâncat un ditamai castronul de vișine din vișinată și am intrat în comă alcoolică. Nu știu dacă am ajuns la spital sau nu, dar știu că toată lumea credea că o să mor. Din păcate pentru unii de aici, nu am făcut-o și vă crește colesterolul de fiecare dată când scriu. he he he.

A doua oară a fost când aveam 6 ani și ceva. Stăteam în Rahova, la Mărgeanului și mergeam cu tatăl meu vitreg pe stradă. Relația mea cu el a fost întotdeauna ciudată, nu m-a iubit vreo secundă, nu a avut vreo legătură paternă cu mine, nu m-a învățat și nu am avut nimic de învățat de la el. În schimb, spre deosebire de mama, nu m-a lovit niciodată, lucru pentru care l-am respectat întotdeauna și, deși a murit, nu îi port vreo ură sau alte sentimente.

Mergeam cu el undeva, nu știu unde și, undeva pe stânga cum mergi dinspre Mărgeanului spre oraș, era un restaurant, pe un colț de stradă. Și mergând spre el, iese din restaurant un om urlând, cu ochiul stâng atârnându-i pe obraz, sânge șiroindu-i de undeva din față, încearcă să fugă, împleticindu-se și cade undeva, peste un gard. Am fost pompier, am văzut oameni morți, am scos din foc morți copți și mirosind a porc la grătar, am scos morți din caroseria distrusă a unei mașini (sunt colegi care au înnebunit, scoțând copii cu creierii întinși pe banchete, dintre fiarele contorsionate), dar niciunul din acele momente nu mi-a rămas în cap, trebuie să mă gândesc la ele și să încerc să îmi aduc aminte ce s-a întâmplat. Dar faza aceea, veche deja de 40 de ani, îmi este întipărită pe spatele retinei și nu cred că va pleca vreodată de acolo.

Probabil am plâns sau am luat-o razna, pentru că nu îmi mai aduc aminte ce am făcut imediat după, dar îmi aduc aminte că eram undeva la un alt restaurant, ceva împinge tava probabil, pentru că erau mese mici, fără scaune și tata îmi dădea să beau din halba lui de bere, presarată cu puțină sare, spunându-mi duios Hai, liniștește-te, nu mai fi tolomac.

După aceea, e doar istorie. Acasă nu am avut voie să beau nimic până la 18 ani, dar compensam la liceu, începând cu prima oră de atelier din clasa a 9 a, cu tot ce ne cădea sub mână sau tot ce puteam încropi cu cei câțiva lei pe care îi aveam la noi. În weekend beam pe stadion la Olimpia, în Vitan, până eram aproape de leșin bahic, dormeam pe băncile de spectatori, după care plecam acasă calm și relaxat.

Asta până în anul când am împlinit 18 ani și, în loc de petrecerea de 18 ani pe care au avut-o toți prietenii mei, am primit invitația de a părăsi casa părintească, pentru că nu îndeplineam niște condiții de bază.

Dar asta e altă poveste, poate o să o scriu în cartea aia după care suspinăm toți.