Trei steaguri

Era dimineață, iar dimineața gândurile se limpezesc.
Nu și ale bunicii. Căci era o dimineață de august 1944 iar ea era îngrijorată și nu dormise deloc.
Se chinuise cu somnul toată noaptea și când mai scăpăta așa din cap tresărea speriată ca de moarte și-i netezea așa cu degetele pe cei doi băieți de lângă ea.
Ar fi vrut să doarmă dar îi avea cu ea pe Ion și Petrișor.
Ion era tata – care era doar de-o șchioapă, iar Petrișor era fratele lui care dormea într-un coș de nuiele împletit. Era înfășat într-un scutec și acoperit c-o năframă pe care bunica o cususe la un colț cu inițialele lui: PZ. Așa era datina în sat, dacă pleci la drum lung cu copchil mic, musai să-i coși o năframă sau un scutec cu numele lui, să-l ferești de iele rele.
Ceriul se primenea și se prefăcea curat, ca ochii străvezii ai bunicii. Se prevedea o zi senină.
Locomotiva gâfâia alene străpungând ca o fefeleagă câmpul de iarbă arsă cu cărări bătătorite ce se încrucișau ca direcțiile de pe-o busolă dezorientată.
Vederea aia de lan deschis te îmbia să ieși afară.
Afară pe câmp, afară din casă, afară din războiul ăsta care nu se mai termina și care luase toți bărbații.
Pe bunicul nu-l mai văzuse de-un an, iar el nici nu apucase să-și vadă băiatul ăsta mic.
A plecat la război și trimitea carte la lună: “Elenă dragă, află că sunt bine și mă gândesc la voiu.”

Dar ultima carte poștală venise acum 6 luni.
Iar bunica trebuia să afle ce e cu el.
– S-a hi rătăcit pi un’eva. Sau a hi prizonier.
– Lenuță, hăi, stai acasă, unde pleci? îi spuneau femeile prin sat.
Dar ea nu stătea.
Nu îndrăznea să se gândească la gândul cel rău și îl alunga mereu din minte dacă-i venea.
Bărbatul ei n-avea cum să fie mort.
Cu chiu, cu vai, aflase de la niște cunoscuți că plecase cu un “tren de răniți” dinspre Odesa.
Așa că s-a dus să-l caute.
Singură și cu puterea ei.
Poate era și el rănit.
Dacă o să întrebați pe la bunici, așa erau toate femeile pe-atunci.
Toate niște Victorii Lipan în căutarea bărbaților răpuși de baltagul războiului ce nu se mai termina.

Un murmur ușor prin vagoane anunța că urmau să ajungă la București.
Bunica uitase de oboseală și era încrezătoare.
Ar să meargă ea la Eforia Spitalelor, ar să întrebe la compania unde era el înrolat și de va fi nevoie ar să meargă chiar și la dzeneral, iar dacă nu a primi-o, ar să meargă până la Măria Sa Regele, să-i spună cineva unde-i bărbatul ei.

Puțin știa bunica ce se întâmplase cu o zi înainte.
Era 24 august iar România se afla în cel mai controversat moment istoric.

Ajuns în dreptul depourilor, trenul se opri.
Sirenele urlau și se amestecau în cerul fumuriu cu larme de oameni și voci speriate de copii ce răzbăteau dinspre oraș. Spaima năvălea spre ei în valuri. Atunci a văzut ea primul avion.
A trecut pe deasupra trenului iar în urma lui un bubuit metalic asurzitor ce-a retezat vagoanele. Apoi alt avion și altul, din cer cădeau sfredele de fier ce străpungeau vagoanele.
Și-așa a început haosul.
Se spune că atunci când ești cuprins de groază îți pierzi logica și empatia, îți pierzi simțul uman și nu devii decât un animal ce vrea să supraviețuiască.
Totul devine o poveste despre sine.
Nimeni nu contează în jur.
Totul se calcă în picioare.
Îmbulzești, împingi, strigi, urli și alergi să-ți salvezi viața.
La câțiva metri distanță un proiectil mușcă din vagoanele oprite pe linie.
Fum, criblură, fier îndoit, mâini și picioare sfârtecate.
Sfârșitul vine în flăcări.

Când se oprește vuiala din cer, te afli într-o nouă realitate.
Nimic nu mai e la fel.
Cei cu care călătoreai se zbat gâlgâind în sânge.
Bunica nu vedea însă nimic din toate astea.
Privirea ei străvezie era încremenită-n hău.
Un gol imens o cuprindea iar mintea ei refuza să accepte groaza.
Coșul cu Petrișor nu mai era.
Speriat, tata începuse să plângă.
A căutat bunica ore-n șir.
În susul și-n josul trenului sfărmâmat.
L-a strigat și l-a plâns și-a întrebat pe toată lumea în calea ei:
– N-ați văzut un copchil în coș de nuiele? Nu l-ați văzut pe Chetrișor al mieu?
Se coborâse seara și ea refuza să plece, refuza parcă să părăsească fiarele mutilate ale vagoanelor unde îi dispăruse copilul.

Au trecut ani și ani de la pățania asta, iar bunica n-a mai fost niciodată la fel.
Întreba chiar și lanul de grâu:
– Nu l-ai văzut pe Chetrișor al mieu?
Dar lanul nu răspundea.
Se unduia așa mângâindu-i ochii ei străvezii și se prefăcea că nu știe.
Pe bunicul nu l-a găsit atunci la București, a fost o vreme prizonier la ruși iar când a venit acasă era altul.
Zâmbetul și-l pierduse într-o baltă plină de morți unde s-a ascuns ca să scape. Așa că ajuns acasă se refugiase în butoiul cu vin, că vorba aia, doar o viață ai.
De Petrișor nici nu-i păsa, nu-l văzuse, nu-l știa.
Avea așa un ghimpe în inimă dar fuck it, cine stă să-și bată capul cu alte greutăți decât alea pe care le ai.
Și-așa au trecut anii, tata a crescut și-a plecat din sat.
I-a lăsat acolo singuri, cu lanul de grâu, cu boii, cu stejarul care îmbătrânea, cu butoaiele de vin pe care bunica le blestema ca pe avioanele germane, cu dureri pe care le îngropau sub plugul cu care întorceau pământul pentru ca primăvara următoare să se întoarcă în alt grâu mai frumos și mai verde.
Doar Petrișor nu se mai întorcea.
Anii comunismului ce au urmat au fost foarte grei iar bunicul a fost “rugat” de multe ori să-și treacă pământul la colectiv. 

Refuzul lui repetat l-a transformat într-un “dușman al poporului”.
Astfel că orice încercare de a afla ce s-a întâmplat cu Petrișor era pe loc respinsă.
– O fi îngropat în pământul ăla de nu vrei să-l dai la colectiv – îi zicea perceptorul rânjind.
Când au început electrificarea satului, casa lui n-a fost prinsă în plan.
De telefon nici pomeneală.
Petrișor era dus, tata era plecat.
Doi bătrâni singuri numărau apusurile.

Într-un târziu, răzbit de vin și vise urâte de pe la Odessa, bunicul a murit.
După moartea lui, bunica a rămas chiar singură.
Cu opaițul cu untdelemn și cu privirea ei străvezie înlăcrimată.
Rareori se mai ducea pe la târg și când ajungea, își drămăluia banii cât să-i ajungă de gaz de lampă.
Dar cu timpul gazul a dispărut.
– Vezi hăi Lenuță ci bini-i cu bec?

Îndrumată de unul și de altul a făcut și ea cerere și-a trimis-o la județ.
Dar mereu venea același răspuns: nu se poate.
Directorul de la județ era un om al dracu.
Că așa erau toți directorii comuniști.
Așa i se ducea renumele iar tuturor din județ le era frică de el.
Dar bunicii nu-i era frică de directorul cel al dracu.
Așa că și-a luat traista-n băț și s-a dus ea la județ.

– Nu ai cum să intri, bre mamaie, tovarășul director are treabă… – zicea ofițerul țanțoș cu peclițe roșii.
– N’ari nica mamă, uite stau și io aicea ș’aștiept pânî termină.
Și tacticoasă și cu viață lungă se așeză pe bancă.
Desfăcu din traistă o bucată de pâine și ca s-o mănânce o fărâmița așa cu degetele, mai mici decât secundele.
Într-un târziu, ofițerul veni la ea.
– Auzi bre mamaie, tovarășul director a plecat.
– Vai di mini, a hi sărit pi geam? Că nu l-am văzut…
– Eu zic să te duci acasă…
Dar bunica nu se dădea urnită.
Peste câteva minute ușa biroului se deschise și o siluetă de om înalt îi făcu semn să intre.
Nu părea așa al dracu.
Când bunica ajunse în cadrul ușii, un val de lumină îi năvăli în ochi și-i desenă umbra trupului gârbovit ca a unui pitic în rai.
Ofițerul o dojeni.
– Hai mamaie, intră, că tovarășul director n-are timp.

Biroul era larg, cu pereții de humă albă.
Deasupra biroului stătea măreț încadrat tabloul Secretarului General al Partidului, Președintele Republ…

Ochii străvezii ai bunicii se împietriră.
Mâinile îi tremurau iar un vuiet metalic îi asurzea urechile și o amețeală o trăgea în jos.
Când își reveni, auzi vocea ofițerului turnându-i apă pe față din cașchetă:
– Hai bre mamaie, vrei să-l bagi pe tovarășul director la belea…
Dar bunica nu-l auzea, îi tremura mâna arătând la colț unde tronau trei steaguri.
Unul din imn,
unul de la partid,
și încă unul făcut dintr-o năframă cu inițiale cusute într-un colț: PZ.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.

Pe scurt