Nu toți avem haz

prost exemplu. comentariile de pe tnr sunt mai bune decat articolele. pana si articolele de aici sunt mai bune decat articolele de pe tnr 😀

Te inseli. Momentele cand m-am amuzat cel mai tare, cel putin in cazul blogului tau, au fost citind comentariile. Ai niste comentatori super. Cam asta e ideea pentru care intru aici, tu esti bun la propus titluri/teme, comentatorii tai sunt cei care livreaza adevaratul continut.

Eu inca nu ma simt. Si ma autofelicit ca am asigurat minim un borcan de nutella acasa. Ca-mi facusi pofta.

bine ma, gata, nu mai zicem nimic de pozele tale…

Vă spun sincer, eu n-am umor. îmi iese oleacă involuntar dar restul e chinuială. Așa am fost educat iar scrisul într-o anumită ordine e un defect pe care l-am căpătat prin clasa a 3-a când m-am apucat de comentat cu tata Quo Vadis și i-am zis că vreau să-mi fac notițe de lectură cu toate femeile cezarului. Și tot din același motiv eu n-am fost și n-o să fiu niciodată bloagher: că aici e mai mult decât a scrie, dragii moșului, trebuie să știi cât să scrii, să strecori și-o întrebare, un subiect de-ăsta de harță, să nu scrii așa ca Raluca, dactilografa primăriei, ci să faci și pauze, să-i lași pe oameni să comenteze, să știi și-un pic de marketing, posologie, teasing și să ai substrat, să bagi articole cu legătură la realitate și de interes, nu doar ce-ți trece ție pe sub bască, să ai un PR bun – săru’ mâna Bogdana – să faci risărci pe la alți blogări sau chiar alte domenii, dar, cel mai mult e să ai prezență de spirit…
Eu, nu! Pe astea nu le am.
Nea Puiu Călinescu, fie-i țărâna afânată, mi-a zis într-o pauză la o filmare:
– Băi puțulică, nu mai încerca să fii amuzant! Umorul nu se învață, cu el te naști.
L-am căutat de-atunci prin toate colțurile ADN-ului, greu am găsit ceva mai vesel dar nu vă zic pe unde.De-aia admir și mă plec în fața ăstora cu haz natural.
Era prin primul mandat al lui Iliescu, lucram muncitor necalificat la o firmă de construcții cu contracte la primărie, săpam șanțurile care drenează deversările să n-o ia la vale pe dealul de deasupra portului Constanța,. Dădeam la târnacop de aveam palmele ca fierul de călcat, când o mângâiam pe Liliana, prietena mea de-atunci, îmi spunea să scot mănușile de lână din mână, că nu e frig în casă la ea.
Și cum dădeam eu așa la cazma pe malul portului, vine un amic Costeluș cu mașina Poștei pe care era șofer și zice…
– Hai mă, aruncă astea că am fost la tine la firmă și te-am învoit, am nevoie de tine.
Bucuros că am un pic de diversitate în muncă, las târnăcoapele și cazmaua la vagonul unde era magazia și plec cu ăsta s-o ajutăm pe-o fată care-și sărbătorea majoratul să-și organizeze curtea: am mutat leagănul mai în spate, am făcut un gărduț mic să nu dea invitații către curtea cu găini, am cărat niște boxe Hitachi grele ca ecuațiile, seara era totul gata. Am dat o fugă până acasă să mă pieptăn și să mă dau cu apă de gură că aflasem că vin vreo două invitate fără lanț și m-am întors când unii erau deja obosiți. Când am intrat în casă erau toți cerc în jurul sărbătoritei și cântau La muți ani. Suflă ea în lumânări, nu se sting decât vreo două, mai suflă o dată, era o liniște de puteai s-auzi cum arde lumânarea și Patricia de dor de ducă, când îi vine unia din cerc să decarteze, dar nu de tot, doar așa puțin, ca un pufnit de râs și s-a oprit la timp fără să vedem nimic pe-afară.
Vreau să vă zic că am izbucnit toți în râs. Seriozitatea lui și cât de grav se ținea săracul cu mâna de gură a făcut seara. Acum nu putem să zicem că ăla avea umor… Dar, ne-am răs.