Avea patronul unei imprimerii o datorie mai veche la mine (îi desenasem niște steaguri pentru un revelion, nu vă zic care) dar a zis că mă plătește mai încolo.
Că n-are mărunt la el.
Așa c-a rămas dator.

Doar ce mă mutasem în capitală și mă duc strună la el:
– Știți, am venit după bani.
S-a scotocit el prin buzunar – n-avea decât monezi – iar după câteva negocieri m-a lăsat să-mi printez CV-ul pe un cearceaf mare pe care l-am atârnat de blocul unde locuiam (luați notițe, așa te angajezi imediat).
În două ore primesc un telefon de la o doamnă care a zis doar atât:
– Așteptați.
Și mă bagă pe robot iar după câteva secunde se aude o voce de corb cu ochi albaștri:
– Cât?
Zic…
– Ăăă… o sută de lei înainte… dar cu prezervativ, că eu nu…
– Zi, bă pulică, cât vrei pe lună?

Îi spun suma cea mai mare la care mă gândeam – dar dublată și considerabil mărită, ca să am de un’să scad, nu? – și mă dă iar pe robot la doamna.
– Luni la 10 pentru semnarea contractelor.
– Păi gata, doamnă? Sunt angajat?
– Da, să aveți buletinul la dumneavoastră.

După conversația asta mi-a crescut nu doar încrederea în mine ci și convingerea că m-au sunat ăia din servicii. Adică mă așteptam că gata, la cât sunt eu de slab și sfrijit, bagă ăia o injecție în mine, mă fac cheptăn america și să vezi omor ce dau la ruși – haștag aibelitoiliescule.

Până am dat eu cearceaful jos m-au sunat încă vreo 10 inși cu propuneri de angajare ca agent imobiliar sau asigurări, cât și o duduie care-a zis că sunt prost, nu trebuia să-mi pun CV-ul pe bloc, că nici nu trebuie să mă angajez, o să mă facă ea miliardar în două săptămâni cu produse Amway.
În conștiința comună eu o să rămân la categoria “și alții” – ceea ce e mult mai bine decât să fii uitat de tot.
Zic asta pentru că m-a sunat un reporter de la ProTV care a zis că moamă ce idee, ești tare coae, te dăm la știri și mi-a luat un interviu care-a durat vreo 40 de secunde.

Știrea dată de Esca a fost că rata șomajului a crescut.
Și-a mai zis ceva că din disperare tinerii aleg calea străinătății iar alții recurg la idei extreme ca să atragă angajatorii.
Mnah, presă românească – mă gândesc – n-aș lucra niciodată în jegul ăsta de presă, ați mințit poporul cu televiBună dimineața, v-am adus și cazierul, dacă…
– Nu e nevoie, avem toate datele zice doamna.
V-am zis eu? Serviciile frate.

E, ce să ne mai cotim, mă angajasem la un ziar.
Eu și un băiat Geolgău trebuia să asigurăm suportul tehnic pentru o trupă de paparazzi.
– Publicul român trebuie să afle tot – zice directorul. Cântărețe, sportivi, pisdulici, politicieni, tot. Să vadă mâța, să vadă țâța, tot.
– Și polițai – întreabă Geolgău nevinovat.
– Nu. Fără poliție și fără armată.
Muaaa, v-am zis eu? serviciile frate!

După care ne arată biroul în care vom lucra. Cum să-l descriu ca să vă faceți idee?…
Erau așa… ca niște rafturi cu niște compiutăre care clipoceau pe un perete, multe fire, călcai pe ele de multe ce erau, niște monitoare, o antenă pe care scria Zapp, toate montate într-o… Mda. Într-o dubiță neagră. Ăla era biroul…
V-am zis eu? serviHai Geolgău, urcă tu primul.
– Șefu, asta are și girofar? Face ca ambulanța?

Prima misiune a fost beton.
Doar ce născuse Mihaela Rădulescu și ne-a trimis redactorul șef s-o pozăm în capot. Cică avea el informații că iese dimineața la cafea cu binoclul în mână să se uite la rațe pe lac și câteodată uită de cordonul la halat.
Am dus doi paparațo de-ăștia îmbrăcați în camuflaj pe partea ailaltă de lac unde s-au urcat ei într-un copac și de unde pândeau printre frunze.
Noi ne-am așezat strategic cu duba în capătul străzii, ei tiptil-tiptil s-au urcat în copac.
Băi dacă n-am stat ore întregi. Am numărat câte fire sunt în dubă…

Ăia în copac s-au plictisit și ei, că ăla cel mai deștept dintre ei și-a aprins țigara.
Acuma nu știu dacă Răduleasca a văzut semnalele de fum ale copacului, dar a ieșit cu binoclul în mână și cu capotul descheiat…
Avea dreptate redactorul-șef. V-am zis eu? serviCrezi că o pozează ăștia? întreabă Geolgău.

Bine, n-am avut timp să mă gândesc la un răspuns c-a și apărut o dubă de jandarmi sau DIICOT, ceva, că au scos ăia armele și fix la copac s-au dus.
I-au dat pe ai noștri jos, i-au pus în genunchi acolo pe marginea lacului… țipa un gradat de-ăla la ei c-au primit telefon că e niște unii îmbrăcați în camuflaj o filează pe-o mămică și vor să-i răpească copilul… gata… am zis că-i execută. Măcar să nu ne dea în gât și pe noi.
Zice Geolgău în șoaptă:
– Ilaigeah, bagă ușor a 3-a și dă-i sandale, că facem pârnaie vreo doojde ani, paparați ne-a trebuit…

Ce să bag a 3-a, îmi tremurau mâinile, ca-n filmele de groază, nu găseam cheile… n-am apucat să bag în contact, s-a deschis ușa la dubiță, a venit un jandarm și ne-a săltat.
Ne-a băgat în dubă la ei… întureric… pe drum Geolgău cred că a și plâns un pic că aveam ochii roșii.
Când ne-am dat jos eram în fața unei vile.
Iar Răduleasca în poartă.

– Păi bine, mă băieți, dacă vreți să-mi faceți poze de ce nu dați și voi un telefon înainte? Mă aranjez și eu, pun un sutien calumea pe mine…

Vă zic, a ieșit un interviu mișto.
CLICK AICI SĂ VEZI CUM ARATĂ MIHAELA RĂDULESCU DUPĂ CE A NĂSCUT. N-O SĂ-ȚI VINĂ SĂ CREZI CE TRANSFORMARE… chestii de-astea.
Ce n-am înțeles eu e ce le-a zis ea la ăia de la jandarmerie de ne-au lăsat să facem interviul și nici declarații nu ne-au mai luat…

V-am zis eu?
Serviciile, frate!

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.