Știu că sunt un personaj care duce mereu spre dualitatea simplă. Ori îți plac, ori nu, e mai greu să fii gri în cazul meu. În mare parte pentru că am opinii foarte ferme, exprimate destul de dur. Nu am neapărat opiniile cele mai corecte, recunosc, dar nimeni nu e infailibil.

Problema mea e că nu îmi plac oamenii duplicitari. Dacă nu mă placi, dacă nu ești de acord cu mine, spune-mi. Simplu și la obiect. Nu o scălda solilocvic în tine însuți, asumă-ți opinia și mergi mai departe. Ai șanse să te respect mult mai mult decât dacă păstrăm o relație dulceagă și călduță, pe care tu o continui pentru că, cine știe, poate odată ai nevoie de mine.

Am avut epifania asta citind câteva comentarii absolut injurioase la adresa mea, pe blogul unui fost blogger cunoscut, de ceva vreme scufundat în mocirla uitării. Înjurături grosiere, elocvență falică de înaltă conștiință umană, acte de iubire și adorare de la fani.

Desigur, există justificare.
Nu le-a scris el și pe acel site funcționează libertatea de exprimare. Iar dacă asta nu funcționează, înseamnă că nu le-a văzut. Din păcate, scuza asta poate funcționa eventual la sutele mele de comentarii, dar când ai maxim 5 comentarii la un post, din care 2 sunt deflorări materne la adresa sfincterelor mele, iar unul e al proprietarului, care trece grațios peste, e cam greu să nu le observi.

E tristuț că, în loc să ai capacitatea de a-ți susține opiniile și de a-mi spune tu personal ce ai de spus, îți autosatisfaci masturbatic urmele de dendrite, juisând de fericire la vederea celor ce îți descriu gândurile, fără a te implica.

Trist.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.