Am citit pe la o blogăriță un text de-ăsta încurajator, motivațional de-ăsta cu viață, cu tornada timpului… Eu când văd titluri de-astea fug că și-așa stau prost cu stomacul. În ziua aia nu știu ce-am avut și zic hai să citesc crezând că e un mesaj de-ăsta cum are Cetin pe pereții din bucătărie. Când colo, era ceva cu ”să-ți vizitezi părinții cât îi mai ai în viață„.
O mizerie, vă zic.
Adică mă sfătuia să las casa și mașina, caii, țuica și grădina și să mă duc să-l văd pe fosilă ăla de taică-meu care-o să-mi povestească de vreo 17 ori cum a căzut el din tren în ’44.
Și să nu mă mai gândesc la firmă și platforme, să-mi fac rucsacul și să mă duc să-l iau în brațe? Și el să mă întrebe:
– Da tu cine ești?
Că nu mai știe moșneagul, nu mai știe pe nimeni de la o vreme. Să mă duc să-i spun că-l iubesc chiar dacă nu știe cine sunt. Să mă duc să-i mângâi tâmplele albe și el să-mi zică:
– Auzi, știi că a murit Ceaușescu?
Și când plec de la el să mă umflu de plâns iar.
Cam asta mă sfătuia textul. Așa că am amânat.

După ce m-au interogat ăia de la HLS mai rău ca la Guantanamo (vă povestesc eu îndata și despre ăștia) și mi-au dat certificatul, zic hai să dau o fugă să-l văd. Are momentele lui. Acum uită, acum e super lucid și ne pune la respect pe toți așa cum făcea odinioară când era în putere.
I-am tăiat telefonul că se apuca și suna noaptea pe la tot felul de numere:
– Alo, știți cine a fost Dumitru Prunariu?

Ajung la el pe seară, era în pijamale și citea dintr-o revistă cu rețete culinare.
– Ce faci moșule, te-apuci de gătit?
– Nu — zice el cu calmul lui ardelenesc și cu pauze lungi între idei — mă uitam… pe program… că nu știu pe unde… unde mai e Dan Diaconescu…
– Lasă-l, domnule, că nu mai e ăla, s-a dus la mititica. Hai încoa’ să te iau în brațe.
Brusc se încruntă și se uită la mine ca și cum i-am zis ceva de mamă.
– Ce vrei, bă, golanule?
– Vezi că ți-am adus izmene noi și ți-a trimis noră-ta și-o zacuscă de-aia meserie.
După un timp se dumirește cam cine sunt și vine și mă ia de umeri.
– Dragul tatei, ce bine c-ai venit. (și îmi zice pe nume). Ce bine c-ai venit că n-avea cine să ducă gunoiul…
– Lasă-l domnule, că ți-l duc eu și pe-ăla, ia de vezi dacă-ți vin tricourile astea, să nu mai porți ciuruitele alea.
Se mai fâțâie el puțin cu telecomanda în mână și televizorul stins după care mă ia la rost:
– Auzi, tu nu te duci la muncă?
– Da tată, mă duc, azi mi-am luat liber…
– Ce prost ești, nu cu munca faci bani. Toți prietenii tăi și-a luat bemveu.

Într-un târziu a adormit povestindu-mi cum bunica l-a pierdut pe fratele lui mai mic când fugeau din calea trupelor rusești.
A doua zi s-a trezit înaintea mea și-a mamei și ne-a pregătit micul dejun. Era deja totul aranjat când am intrat în bucătărie.

– Bună dimineața! zice el în timp ce turna lapte în căni.
– Bună, tată. Ai dormit bine?
– Am dormit, am dormit. Tu? Ești bine? De ce nu m-ai trezit și pe mine aseară când ai venit?
N-am vrut să-l tulbur așa că am îngăimat ceva de genul
– Eh, dormeai și nu-mi place să te trezesc.
Ne așezăm la masă, am mai sporovăit câte ceva cu mama în timp ce el dă cu ochii de rucsacul meu.
– Ce ziar ai acolo?
– Ia-l și vezi, dar e-n engleză, nu știu dacă chiar înțelegi…
Răsfoiește el câteva pagini și se oprește pe un articol cu o fotografie cu Angela Merkel stând la selfie într-un cartier de emigranți.
– Ce zic ăștia aici?

Și m-apuc să-i traduc:
„Cheia pentru combaterea terorismului este câștigarea inimilor musulmanilor care trăiesc în Europa și care sunt vulnerabili la radicalizare de către predicatorii de ură ai grupărilor teroriste, cum ar fi Statul Islamic și al-Qaeda. Așa că în timp ce criticii lui Merkel s-au grăbit să dea vina pe ea pentru atacurile recente din Bavaria, acțiunile ei în aceste comunități au salvat deja țara de la atacuri cu bombă sau cu arme, organizate de tipul celor care au avut loc în Franța și Belgia.”

– Pfff, ce proști am fost! Așa trebuia să facem și noi cu nemții în ’44. Să le câștigăm inimile, nu să ne batem cu ei…
Am plecat de la el bucuros că mi-a zis pe nume și că n-a mai aruncat cu gumarii după mine.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.