pionieri

Întreba colegul exvpa pe chat dacă merg la reuniunile de clasă, că îl asasinează cineva să meargă și el nu s-ar duce.
Nu, nu merg. Nu am avut o relație foarte strânsă cu colegii mei, ci doar cu câțiva, mai puțini decât degetele de la o mână. Unul din ei a murit în Iraq, unul s-a însurat și nevastă-sa nu mă suportă, iar cu ultima nu mă mai văd din cauză că s-a măritat și e de părere că acum nu mai trebuie să vadă pe niciunul din cei cu care a făcut sex înainte de bărbacsu. Well, înseamnă că are o listă lunguță de oameni pe care să îi ocolească.

În fine. Ideea e că am fost la reuniunea de 10 ani a liceului. Toalete sclipicioase la pițipoance, costume de mort, pantofi de lac la domni. Toată lumea încerca să impresioneze pe toată lumea cu banii, mașinile și marile lor realizări. Mă simțeam stingher printre ei, mi-era rușine de rușinea lor, pentru că se vedea cum mint, cum nu simte niciunul nici cea mai mică plăcere pentru că îi vede pe ceilalți și cum nu sunt acolo decât pentru a se lăuda și pentru a-și valida alegerile în viață.

Mi s-a părut haios faptul că toți aveau impresia că foștii noștri profesori, în paranteză fie spus, majoritatea niște scârbe, ar trebui să îi țină minte în vreun fel. Și se vedea în ochii lor obosiți că habar nu au cu cine vorbesc și că sunt sătui de genul ăsta de manifestări la care participă, an de an. Eu și cu celălalt tâmpițel din clasă am fost singurii care ne lăsaserăm numele în memoria majorității. Acum, sincer să fiu, nu știu dacă din cauză că eram sclipitori sau făcusem suficiente tâmpenii.

Deci nu, eu nu merg la nicio reuniune de gen. Cunosc suficienți oameni, nu mai am nevoie să revăd niște umbre moarte ale unui trecut care nu a fost, poate, chiar cel mai fericit.

Ducă-se.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.