Dar asistentele îmi spun Bogdănel. Mi-e foame şi mi-e frig.
M-am născut acum 2 zile. Eram aşa de fericit că în sfârşit, am ajuns. Am căutat-o pe mami, să îmi dea să pap şi să îmi dea căldura cu care m-a învăţat în ultimul timp.

Doar că mami nu mai e. Nici nu a vrut măcar să mă vadă. S-a urcat într-un taxi şi a plecat. Iar eu de atunci sunt singur şi sunt singurul care nu are părinţi, din tot salonul.
Din cauza asta întotdeauna primesc mâncare ultimul, dacă îşi aduce cineva aminte de mine, sunt schimbat ultimul, cu pamperşi dacă cumva a lăsat mama unui copil şi pentru mine. Dacă nu, cu cârpe vechi.
Pentru că de mine nu se interesează nici un părinte, dacă sunt hrănit, sau îmbrăcat sau dacă am dormit.

Aşa că stau în pătuţul meu şi aştept. O aştept pe mami, să se întoarcă, să mă ia în braţe şi să râdă de fericire că mă vede, să mă încălzească şi să îmi dea să pap de la sânul ei. Oamenii din jurul meu spun că mami nu se va mai întoarce niciodată. Dar eu nu cred. Nu cred că mama mea, cea care mi-a dat viaţă, ar putea să mă condamne la frig şi foame, doar pentru că exist.

Aş vrea să plâng, să chem pe cineva să mă hrănească şi să mă încălzească. Dar nu mai pot. De 2 zile plâng şi nu mai am putere. Stau doar ghemuit în pătuţ şi suspin încet. De la intrarea în salon se aude ca şi cum ar scheuna un căţel. Nu am lacrimi să plâng, dar pe obrazul meu deja au căzut lacrimi.

Mi se spune Bogdănel. Am 2 zile.
Mi-e foame şi mi-e frig…