Lângă mine e un loc din care pleacă, în fiecare zi, un autobuz cu persoane care au dizabilități diverse, din motive diverse, către tratamente. Cumva, ne intersectăm în fiecare zi, când pleacă sau când vin. Mă uit la ei și am, aproape întotdeauna, o lacrimă în colțul ochiului. Oamenii aceia nu au nicio vină că sunt așa. Nu au greșit cu nimic nimănui. Doar că, dintr-un motiv sau altul, sunt condamnați ca, în singura lor șansă la viață, să trăiască un iad. Iar pe care, din fericire, mulți dintre ei nu îl percep, dar sunt câțiva cărora le citești inteligența în privire și îți dai seama că sunt prinși într-o capcană îngrozitoare și eternă.

După care mă uit la imagini de la raliul monegasc.
Nu e nimic corect sau cu scop în viață. Orice așa zise calități umane sunt stupide și există doar ca niște corsete pentru ca cei săraci să rămână supuși, având modelate în interior așa zise calități precum bunătate, respect and shit.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.