Până acum câțiva ani, mersul cu avionul era plăcerea mea supremă, nu cred că găseam ceva mai funny de atât. Efectiv mă înghesuiam la plimbări cu avionul, dară era de plecat undeva, eram primul, eram în stare să iau avionul până la Ploiești.

Până acum câțiva ani, când a trebuit să fac un drum de Madrid, pentru prima oară în viață. Și, datorită decalajului time zone, neatenției și altor factori, nu știu de ce, am avut impresia că drumul va dura două ore și pentru două ore mi-am setat așteptările.

Imaginați-vă surpriza mea când, după două ore, doamnele din avion au început să scoată tingirile alea ca să servească masa, lichide, chestii de genul. Și după aia mi-a picat fisa și am început să fac calcule în cap, că 3000+ km nu se fac în 2 ore, pentru că nu este școala Top Gun.

Și, după ce am calculat că sunt cam 4, atunci a început problema, pentru că eu eram pregătit mental de 2 ore, aveam film pe telefon ptr 2 ore, muzică pentru 2 ore, wadda fuck do i do now? Mai ales că eu nu pot dormi pe mijloacele de transport în comun, datorită faptului că nu am control asupra deplasării.

Aaaanyway, am stat încă două ore obosite, timpul a trecut greu, dar plictisitor, într-un final, ca personalul de Piatra Neamț, am ajuns la Madrid. De fapt, am ajuns de-asupra Madridului. Unde s-a oprit timpul în loc pentru că, cel mai probabil, gândit acum, nu avea culoare de aterizare, așa că a început să dea ture deasupra orașului. Atunci însă, văzând cum șușotesc aiurea stewardesele, cu fețe îngrijorate, cum avionul pleacă de lâng piste și se tot duce, după care se înclină totul la stânga la 90 de grade și tot așa timp de 30 de minute, eram sigur că suntem hijacked, că nu mai avem tren de aterizare, că avionul merge ca să se termine combustibilul și să reducem șansele de a arde la atingerea pistei cu rezervoarele, că piloții au murit asasinați și acum nu are cine să aterizeze și suntem pe pilot automat, în general, cam toate scenariile văzut de mine prin filme. Bine, nu mă așteptam la motherfucking snakes in the motherfucking plane.

Am aterizat, am plecat, m-a șmecherit un taximetrist de 30 de euro, dar trauma a rămas. Nu îmi este frică per se, nu am o problemă în a zbura, nu mă ia panica, mi-am măsurat inclusiv bătăile inimii la decolare și aterizare, nu am problemă. Dar nu îmi mai place să zbor, prefer asfaltul.