Ce faci când ceA cu care te-ai căsătorit se schimbă?

Am citit primul articol, cel scris de o doamnă religioasă, despre cum simte că soțul s-a îndepărtat de ea și am simțit dorința și cumva și nevoia de a scrie la rândul meu această scurtă poveste. Din păcate este foarte adevărată și foarte dureroasă, eu fiind oarecum în postura soțului doamnei.

Mi-am cunoscut soția acum mai bine de 10 ani. Am fost amici câțiva ani, negăsind parcă momentul oportun de a începe o relație. Atunci când însă am reușit să îl găsim, am apucat amândoi oportunitatea cu ambele mâini, ne-am mutat împreună după 3 luni și ne-am logodit după vreo 7 luni. Ea un pic mai bisericoasă (mergea cam o dată pe lună duminica la slujbă), însă ne-deranjant, fără inepții cu posturi de sex și rugăciune în genunchi în fiecare seară. Aveam activități și împreună și separat, aveam multe lucruri care ne legau, aveam o viață sexuală activă, plăcută, diversă și care ne făcea fericiți pe amândoi. Sau cel puțin eu așa credeam.

Am făcut nunta după circa 2 ani. Mult fast, mulți prieteni, familie, colegi de-ai părinților (ea provine dintr-un orășel mai mic, unde există astfel de obligații), ne-am adunat vreo 300 de persoane. A ieșit frumos, fericire, lună de miere exotică, sex nebun ca în prima zi.
Au trecut apoi vreo 2 ani frumoși împreună. Nu fără discuții, nu fără certuri, însă eu le-am considerat până la urmă normale și constructive. Au mai fost perioade mai fără sex de anumite feluri, mai probleme de sănătate, mai o problemă la muncă, le-am depășit pe toate împreună. Ea foarte activă și în partea de activitate civică, m-am alăturat și eu ocazional, având atât timpul cât și resursele de a ajuta pe alții care aveau nevoie.

Ne-am hotărât apoi să facem și un bebe. Nu la presiunea altora, nu că trebuie, ci fiindcă ne doream să fim părinți împreună. Din fericire nu am avut probleme, după doar câteva luni de încercare ne-a ieșit. Am ignorat atunci ideea ei că este un dar de la Doamne-Doamne, eram prea fericit ca să stau să îmi pun asemenea semne de întrebare.

Sarcina a decurs ușor, am cumpărat împreună un apartament mai mare și l-am amenajat, a avut ea ceva probleme la muncă din cauza programului scurt (din păcate pare a fi regulă asta cu problemele), însă a născut un băiețel minunat, sănătos și frumos. L-am iubit enorm din prima zi și am simțit atunci că nimic nu ne poate schimba, afecta, distruge.

I-am fost alături trup și suflet, zi și noapte în primele săptămâni. Nu am simțit că ar fi vreun efort, vreo obligație. Totul din dragoste pentru ei doi. Material m-am asigurat că nu lipsește nimic niciodată din casă, tocmai pentru a îi face ei viața mai simplă. După câteva luni a ieșit mama mea la pensie, așa că am activat-o pe post de suport. La fel si cei din familia ei, însă ei erau mai departe de București și veneau mai rar.

Prima problemă a apărut când a aflat că unit-ul de la muncă îi este fuzionat cu altul și postul ei dispare. Pe fondul oboselii, hormonilor, stresului, asta a băgat-o instant în celebra depresie de după naștere. Mi-am luat imediat concediu și am stat cu ea cât de mult am putut, până când am putut-o aduce pe mama, cum am zis mai sus.

Am simțit că am stabilizat situația și am continuat să procedez la fel – suport și implicare maxime, păstrând presiunea pe ea la minim, ea fiind cu cel mic. A început însă să se îndepărteze de noi și să își găsească refugiul în religie – rugăciunea ca remediu pentru depresie. Nu am atacat foarte tare acest mod de gândire, pe ideea că este mai important să își revină și gata, văd apoi.
Am reînceput și o viață sexuală decentă după perioada minimă medicală, nu la fel de nebună ca la început, însă nici pe departe una ternă și plictisitoare. Mi se părea că mergem spre bine, spre rezolvarea problemelor, așa că am continuat.

Și-a prelungit concediul când s-a dat legea cu 2 ani și 85%, nedorind să se întoarcă în compania ei, de înțeles având în vedere tratamentul din trecut. S-a mai ocupat de activități civice, fără bani însă, cel mic creștea cu bunica și cu bona – da, am avut bonă în contextul în care mama stătea acasă. Eu am susținut-o mereu și am încercat să o ajut în căutarea de job, lucru pe care ea l-a resimțit ca presiune din partea mea.

La un moment dat, după aproape un an de viață în 3, brusc, un urlet îmi spune că ea este nefericită:
– Îî lipsește pasiunea și tandrețea – nu a purtat în ultimii ani vreo rochiță sexy din proprie inițiativă, nu a adus o carte de poezii erotice sau o lumânare în dormitor
– Mă aștept să aibă un job bine plătit – ratele, bona, benzina, scutecele cine le plătește?
– Vreau timp împreună – ce relație e aia fără timp împreună!?
– Nevoia mea de sex este prea mare și încalcă regulile unei vieși creștine – hopaaa, WTF?

Așa că soția mea s-a transformat rapid într-o creștină habotnică, cu rugăciune, post (de de toate), candelă, pelerinaje, slujbe, împărtășanie, etc. Cu mențiunea că de fapt ea așa este și sexul oral era oferit de o persoană care ea doar încerca să fie, însă nu este, de ce am astfel de dorințe păcătoase cu ea. Un avans sexual primea de multe ori răspuns o invitație la rugăciune.

Am demarat terapie de cuplu, care însă s-a lovit de zidul acceptării creștinești a anumitor lucruri, așa că am, renunțat după un timp, o chinuiam prea tare cu asta. Am încercat și mai multă tandrețe (lumânărele, masaje, muzică plăcută, poezii, cine la lumina lunii, etc), fără succes – sexul rămânea rar și bisericesc (adică prost și plictisitor). Plecată de acasă mult, tot mai mult, încercând cică să demareze un business cu alte 2 prietene, însă cam fără tragere de inimă.

Colac peste pupăză, ca o bună creștină, își găsește un alt creștin cu care să se corespondeze, el trăind prin alte țări. Clipuri cu predici, cântece religioase, poezii motivaționale, etc, dragoste mare pe Facebook, declarații nebune cum că și-au găsit sufletul pereche, dar ce fac cu distanța și cu obligațiile existente. Totul asezonat cu afirmația că s-a îndrăgostit de el din cauză că eu nu i-am dat ce își dorea ea de fapt.

Punct în care eu mi-am luat bagajele, am stabilit de comun acord împărțirea bunurilor și regulile de custodie și ne-am dus la notar. Îmi văd fiul foarte des, mă bucur să îl văd liniștit și fericit în contextul dat, știu totodată că va fi o luptă grea să nu îl habotnizeze și pe el.
Plus că nu prea mai fac față la câte tipe faine am cunoscut în ultima vreme și încerc să îmi refac viața pe toate planurile.

Dar tot nu pot înțelege ce s-a întâmplat, cum s-a transformat soția mea frumoasă și iubitoare într-o cre(ș)tină habotnică și o infidelă ipocrită…

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.

Pe scurt