Eram fericiti și nu știam, zice lumea

Râdeam zilele trecute cum zicea fii-miu, că abia așteaptă să ajungă adult. Am încercat să îi explic că a fi adult înseamnă să mimezi că ești o persoană responsabilă și, ca bărbat, trebuie să ai grijă de toată lumea care gravitează în jurul tău, că forever mers la job și muncit zi lumină doar ca să ai bani pentru a merge la job, rate, femei, copii, totul pe capul tău. Nu știu dacă a înțeles, sper că măcar o să se gândească la asta și o să își aprecieze dolce farnientele pe ipad.

Și mi-am adus și eu aminte că îmi doream să ajung adult. Bine, motivul, pentru mine, era să scap de acasă, de bătăi, de abuzuri, de abrutizarea zilnică, de urlete și scandaluri, de dormit ca sardelele, de rușinea de a-ți vedea vecinii a doua zi după ce părinții au făcut circ cu urlete și bătăi pe scară, chestii de astea.

Mă întreba fiica cea mică dacă mi-ar mai plăcea să fiu copil. Nu ca mine, tati, așa mic, dar mare, așa, ca frații mei.
Și mă gândeam, oare mi-ar plăcea? Pentru că, pe lângă daily home fucking routine, mai aveam și viața mea, în colțișoare separate.

Aveam păr. Și ce păr. Cât am fost în liceu nu mi l-am lăsat lung, l-am lăsat pe la 20 și ceva. Imi uscam parul la aragaz, că de unde feohn pe vremea aia. Ma dadeam cu gel si imi faceam un inelus in mijlocul fruntii, ca superman. Nu mi se părea caraghios, deși, acum, dacă aș face asta, probabil aș muri de jenă înainte de a accede în stradă, darămite într-o clasă cu 40 de copii. Pe la sfârșitul liceului, amm mers la școală la trunchiul gol, in vesta de costum si blugi pyramid. Din păcate, poza făcută în ziua aia e la o domnișoară, atunci, acum are 52 de ani, dacă mai țin eu bine minte, care habar nu am dacă mai trăiește și aleargă după nepoți. Acum vreo 20 de ani avea 2 fete deja mari. Mamă, anul ăsta s-au făcut 32 de ani de când am terminat liceul. Trebuie să trec într-o zi pe acolo, să văd dacă mai există, dacă s-a schimbat, dacă mai e secretara aia mizerabilă care mi-a dat diploma de bac printată pe o coală A4.

Aveam o gagică din Brăila care, în vacanța de vară, s-a înecat în Dunăre. Eu clasa a 11, ea a 9 a. Soarta mi-a adus altă gagică din Brăila, cu care m-am și însurat, aia e. O țin departe de Dunăre. Mi se pare ciudat că, deși țin minte toate tâmpeniile non necesare de pe lume, am uitat cum o chema. Pe prima gagică din Brăila, adică.

Îmi dau seama că amintirile mele, din acea vreme, rare și searbede, nu sunt decât de la școală și acasă. Nu țin minte nimic dintre. Ocupat fiind cu crescutul copiilor, ce kkt de amintiri să ai? Sigur, ajută și ADHD, ajută și protecția creierului la abuz, mulțumesc FSM că a inventat uitarea, altfel nu mai eram om.

Eram fericiți? Eram pe dracu. Eu, personal, nu. Și nu prea cunosc oameni care să fi fost fericiți, în copilărie. Mulțumiți, unii? Poate că da. Dar fericiți? Eram o generație de copii cu chipuri triste, care rezemau garduri de beton, privind în gol, la viitorul inexistent din viața lor. Mulți au rămas prinși în capcana aceea. Alții au emigrat, unul din colegii mei de liceu e prin Alberta, Canada, are o agenție imobiliară. Era grăsuț de mic, acum e cât un microbuz mai mic. Pare fericit.

Mi se par funny quizzurile alea tip Ce ai alege, să te întorci în copilărie dar cu mintea de acum sau 1 milion de dolari. Fuck that, dă-mi milionul, nu vreau să o iau de la capăt. O să fiu extrem de dezolat dacă, după ce mor, aflu că există reîncarnare sau reutilizare a energiei pe care o numim noi suflet.

Există oameni care să fi trecut de 40 de ani și să se simtă adulți? Gen, da, simt că asta e vârsta mea, sunt înțelept, știu ce fac, am totul aranjat și decis? Sau toți suntem la fel? Niște adolescenți care mimează că sunt maturi?

Dacă v-a plăcut ce ați citit, dacă știți că am rămas din ce în ce mai puțini oameni verticali, avem și noi nevoie de voi.

Alte articole din arhiva de aur

Semnalizarea a devenit opţională?

45 de secunde: Ține niște bani în casă