Îmi plac nunțile și înțeleg rostul tradițiilor în derularea unei nunți. Ele sunt cel mai mare numitor comun al tuturor invitaților (care adeseori provin din medii sociale diferite, au vârste și bază culturală diferite).

Dansul mirilor, furatul miresei, tortul și aruncatul buchetului sunt momente distincte care îți arată cam pe unde e nunta și unde se îndreaptă.

Dansul mirilor dă, de fapt, startul distracției.  Din păcate, a intrat în conștiința colectivă și sub denumirea “valsul mirilor”, drept pentru care am văzut des la nunți copii chinuiți de obligația de a dansa vals, după ce au cumpărat un pachet special de 10 ore de lecții la vreo școală de dans, deși au amândoi două picioare stângi. Au o privire crispată pe față și niște mișcări robotice de te-apucă mila.

Mai bine un „bluz” cinstit.

Mă rog.

Eu și domnul neu am dansat pe Love and Marriage a lui Frank Sinatra (da, aia de pe genericul de la Al Bundy), pentru că nici în ziua nunții nu ne-am luat prea în serios. Pentru că aveam amândoi niște ani de dans sportiv în spate, a ieșit un slow fox de mai mare frumusețea, spre deliciul total al invitaților, care se așteptau la ceva mai cu patos și suflet.

Dacă ar fi fost vals, alegeam Metallica – Nothing Else Matters.

Voi?

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.