Foarte simplu. Faci un copil. După care realizezi că de fapt, convingerile tale de nestrămutat valorează fix cât o ceapă degerată și că de fapt habar nu aveai despre ce vorbești, înainte de asta.
Pe lângă asta, îți dai seama ca poate te-ai cam certat aiurea de-alungul timpului cu oameni care chiar aveau idee despre ce vorbesc. Simți puțină jenă, dar treci mai departe. Eventual scrii pe blog :mrgreen:

Să recapitulăm puțin.


Ce dacă plânge? Lasă-l să plângă că îi trece.

Desigur. Doar că atunci când e al tău, dacă a mârâit numai puțin, se duce tot somnul și toată liniștea și ai face tot ce e posibil pe lume să nu mai plângă.

Ce atâta luat în brațe? Îl înveți răsfățat!

Da, e un ghemotoc de suflet care a ieșit din tine. Când îl ții în brațe, toată lumea din jurul tău se reduce la el. Cum să nu îl ții în brațe? Dar ce e mai important este de ce să nu îl ții în brațe? De ce să îți refuzi această plăcere?


Nu mănâncă, asta e, mănâncă când i-o fi foame.

Right. Doar că tu știi că puiul tău trebuie să ia în greutate cu o rată constantă, altfel putându-se mbolnăvi sau, și mai rău, să fie un semn de boală. Și atunci cum să nu te sperii dacă nu mănâncă?

Sincer, nu îi înțeleg pe cei ce fac copii ca să îi încredințeze bunicilor. Da, înțeleg, consideri că trebuie bifată și chestia asta. Dar trăirile astea nu le vei mai avea niciodată.
Dar deh, dacă e de preferat atmosfera dulce de corporatist celei de părinte…