Cum poți ajuta pe cineva cu ADHD?

Doar să ne credeți…
Unul din efectele surprinzătoare ale articolelor mele despre ADHD a fost că au apărut aparținători de adhdiști, oameni care nu au nimic, dar care fac parte din familia unor oameni cu ADHD, sau sunt prietene/prieteni, oameni care vor să îi înțeleagă pe cei dragi și să încerce să le facă viața mai ușoară.

Nu am vreo rețetă legată de asta, nici nu știu dacă există așa ceva, iar studiile mele în domeniu sunt limitate doar la ce am citit, în general, pentru mine. Sunt convins că, dacă îl iubești pe acel om, iubirea îți va spune cum să îl înțelegi și cum să i te adaptezi, astfel încât, pe lângă idiosincrazia inerentă, să beneficiați și de incredibil de multele lucruri bune pe care vi le aduce, în viață, prezența unui om care este complet peste medie, în majoritatea factorilor vieții.

Dar ce puteți face cel mai bine și cel mai simplu, unul din lucrurile de care TOȚI ne-am lovit în viață, este să ne credeți atunci când vă spunem lucruri care vi se pare absolut absurde și de necrezut. Pentru că noi le trăim, și pentru că ne afectează, și, mai ales atunci când neîncrederea vine din partea cuiva pe care îl iubim și în care ne punem toată încrederea, lovitura este extrem de distructivă, iar clasica disforie de respingere se instalează și nu mai pleacă niciodată.

Din afară, pentru un neurotipic, ideea de task paralysis pare de neconceput. Cum adică să știi că ai de făcut ceva, dar să nu poți să îl faci, deși știi cum, ai capacitatea, posibilitatea, doar că nu poți să te apuci de el? Imposibil, cu siguranță ești leneș, nu știi ce e foamea, nu ai fost bătut destul, că altfel l-ai face imediat. Task paralysis e unul din cele mai cumplite simptome ale ADHDului. Știi că ai de făcut ceva, ceva incredibil de important, DAR NU POȚI SĂ TE MIȘTI ȘI SĂ ÎL FACI. Și nimeni nu te crede. E doar lene.

De ce zici că ești mort de oboseală? Nu ai făcut nimic toată ziua, nici măcar la calculator sau ceva? Te prefaci doar, ca să nu fii pus să faci lucruri sau să atragi mila și compasiunea celor din jur. Pentru un neurodivergent, o zi normală este compusă din eforturi mentale continue. Efortul de a nu te lăsa distras de orice tâmpenie, efortul de a te concentra, efortul de a-ți masca sentimentele, efortul de a te preface normal și de a mima variile expresii umane, în funcție de momentul zilei. Toate astea te lasă, la sfârșitul zilei, epuizat complet, stors de energie, nu mai ai vlagă nici să te susții.

Stai dreaq locului și nu te mai învârti tot timpul, nu mai da din picior, nu mai mișca tot timpul mâinile, degetele, stai și tu ca oamenii normali. nu poți? E, nu poți, poți dacă îți iei una peste ceafă. Sau dacă te șantajează femeia de lângă tine cu rewards, cu siguranță. Doar că nu este un neastâmpăr ce poate fi controlat, dimpotrivă, e un neastâmpăr ce te ajută să îți controlezi mintea, toată agitația din creier se duce în mișcările acelea tâmpite și îți lasă mintea, pentru puțin timp, să se concentreze la ce faci. De exemplu, în timp ce scriu asta, piciorul meu stâng salta sus jos cu viteza de 3 baleieri pe secundă. Dacă era copil, aș fi auzit un urlet SĂ NU MAI BÂȚÂI DIN PICIOR ȘI SĂ STAU CA UN OM NORMAL!!!

Time blindness. Când eram mic, mai citeam cărți diverse și erau faze cu condamnați la moarte, care erau aproape de execuție. Și mai aveau 5 minute și mi se părea enorm. 5 minute. O grămadă de timp de trăit. Uite cât de greu trece o secundă, darămite 60. Când am devenit mare, am realizat că mă pot apuca de ceva la 8 dimineața și, cândva seara, să mă întreb când dracu a trecut timpul. Sau, la ora 14, să realizez că am uitat să mă duc să iau copilul de la grădiniță. Sau când, gândindu-mă că peste 5 minute mă duc și închid la ciorbă, mergeam peste o oră, când începea să miroase a ars, pentru că arsesem ciorba.

Uităm lucruri. De la mână la gură. Dacă neurodivergența este combinată cu o copilărie împănată de abuzuri, uităm și mai abitir. Vă amintiți clipele alea frumoase din brațele bunicii? Când ați fost atunci, pe faleza mării și ați mâncat înghețata aia delicioasă, după care v-ați plimbat de mânuță cu bunicul și bunica și ați văzut pescăruși și…Da, noi nu avem astea. Pentru noi, amintirile sunt doar câteva frânturi disparate, despre care nici măcar nu suntem siguri că sunt amintirile noastre și nu sunt decât povestiri auzite de la părinți sau rude. Nu știm ce am făcut în copilărie, nu ne ținem minte întâmplările, viața, momentele fericite, poate doar câteva triste. Nu ținem minte oameni, fețe de oameni, prieteni cu care ne-am jucat, dacă ne-am jucat. Nu ținem minte nimic, nu ținem minte nici amintirile de la maturitate, nu ne ținem minte viața, oamenii cu care am trăit și lângă care am trăit, locuri de muncă, colegi, amici, prieteni, ei nu există, chiar dacă voi vă amintiți cu exactitate că pe 24 octombrie 1997 erați la cofetăria Căpșunica și l-ați văzut pe Costel trecând cu nevastă-sa. Noi nu avem astea. Nu le avem nici măcar de anul trecut sau de acum 2 luni. Sunt doar evenimente care au trecut pe lângă noi, dar nu au rămas fixate, oricât de mult ne-am fi dorit. De asta nu ținem minte evenimentele care, pentru voi, sunt normale. Zile de naștere de frați, surori, nepoți, veri, afini, cunoștințe, nași, colegi de Telegram sau de muncă. Nu rămân în cap, nici măcar dacă încerci să le înveți ca pe tabla înmulțirii. Nu este lipsă de interes, este doar neurodivergență. Și avem nevoie ca măcar voi, cei care ne sunteți apropiați, să ne înțelegeți și să ne credeți că nu o facem intenționat, că nu e lipsă de iubire, interes sau că e o intenție. Nevastă-mea mă informează constant, la 12 noaptea, în ziua respectivă, vezi că e ziua lui cutare. În exact același moment i-am urat la mulți ani. După care am uitat, tot în același moment, când e ziua lui, pentru la anul.

Reacțiile emoționale ale unui ADHD-ist par hiperbolice în ochii unui om normal, mai ales că sunt de o anvergură imensă, raportat la micimea respectivei probleme. Nu este sensibilitate excesivă, este disregularizare emoțională. Gestica spectaculară, vocea ridicată, aparența de agresivitate, mai ales față de cei ce sunt apropiați nu sunt decât momente în care omul acela renunța la masca sa, la compoziția bazată pe mimică, pentru că are încredere în voi și se lasă să fie normal, exteriorizând emoții pe care, altfel, nu le vede nimeni.

ADHD people sunt antrenați să simtă orice diferență în comportamentul celor din jur. Remarcăm imediat orice schimbare de ton, orice atitudine diferită, orice răceală involuntară strecurată în răspunsuri (nu mai merg la psihiatra la care mergeam pentru că am simțit că s-a plictisit de mine și de micile mele probleme recursive), orice gest care nu face parte din cele obișnuite, le remarcăm și le vedem înainte de a le remarca voi înșivă. Și asta se traduce în RSD, rejection sensitive dysphoria, o durere emoțională aproape fizică la percepția respingerii sau criticii, chiar dacă nu a fost intenționată. Câteodată chiar fizică. Nu vă doresc să simțiți asta și nu știți cât de îngrozitor este să îți poți face relații de iubire, având blestemul acesta pe cap. Câte relații pierdute, câtă durere aiurea, câte regrete, totul bazat pe amănunte care altora nu le spun nimic și, ce e mai grav, care poate nici nu au avut vreo legătură cu noi. (țin minte că aveam un prieten care era gata să își abandoneze relația și să plece din oraș, pentru că simțea că respectiva îl desconsideră și că îl crede clingy. Și am stat cu el o noapte ca să îi explic că ce simte nu e neapărat real și că să își adune curajul să meargă și să îi explice ce simte el, cum simte și de ce se comportă așa. Și uite, sunt bine fericiți și acum, după o grămadă de ani. Între timp nu mai vorbește cu mine, pentru că, la un moment dat, a avut impresia că i-am dat un like erotic femei-sii și că, de fapt, vreau să i-o fur. Life)

Știți telefoanele alea pe care vi le dați voi în mod constant? Ahahaha ce mai faci, te-am sunat să văd ce faci, a, ce să fac, uite, bine fac, tu ce faci? a, uite bine, și familia ce face, si ea bine, mulțumesc, și copiii bine, da, bine bine, uite, vremea asta, am impresia ca o sa ploua…
Noi, divergenții, considerăm că așa vorbești cu bebelușii și cu handicapații. Nu putem susține conversații de genul acesta. Și așa, în general, o conversație cu cineva este un efort continuu de mascare a ceea ce simțim, e un efort de a bloca reacția de genul Ho, gata, am înțeles ce vrei să zici, pentru că ne dăm seama cu un minute înainte despre ce vorbiți și la ce finalitate o să ajungeți, dar știm că oamenilor normali nu le place să îi întrerupi și să le spui că ai înțeles, așa că stai și pierzi minute din viață, încercând să îl privești pe interlocutor fără să pară că te-ai plictisit, eventual să râzi la gluma pe care a făcut-o, la care ai râs acum 5 minute, mental, când a început să o povestească. Urâm, profund, să vorbim la telefon. Urâm, profund, să avem discuții fără sens, care nu duc nicăieri, ci doar umplu spațiu aiurea și ne forțează, fără sens, să ne prefacem, încă o dată, interesați. Credeți-ne, nu vrem să ne sunați. Vreți să vorbim și aveți ceva important de spus? Putem vorbi. Dar dacă ne sunați ca să vedeți ce mai facem, dacă nu avem cancer sau am murit, asumați că suntem bine.

Majoritatea celor cu ADHD adorm foarte greu. FOARTE greu. Pentru că creierul nu se oprește atunci când vreau eu. Funcționează la maxim și la somn, discută, cântă, inventează scenarii, se ceartă cu oameni din urmă cu zeci de ani, poate morți, un întreg George Constanza. Mulți dintre noi dezvoltă dependențe de somnifere, dependențe cu care luptă uneori ani de zile, ca să fie învinși, din nou dependenți, din nou la luptă și tot așa. Faptul că ne trezim greu dimineața se datorează faptului că nu dormim, că suntem extrem de obosiți, psihic, tot timpul și că e foarte greu să deschidem ochii ca să înceapă, din nou, totul. Nu suntem leneși.

Faptul că vorbesc mult cu tine înseamnă că te plac. Faptul că vorbesc mult și pare că sar aiurea de la un subiect la altul înseamnă că mă simt confortabil alături de tine și încerc să îți spun tot ce îmi trece prin cap, pentru că știu că altfel o să uit la ce mă gândeam atunci. Dacă pare că nu sunt atent la tine, că mă uit aiurea, în timp ce mă joc cu primul ciucuraș care mi-e la îndemână, doar pare. Sunt atent la tine, doar că procesez informația altfel și chiar încerc să o înțeleg. De obicei pot mima atenția, dar, dacă te consider al meu, înseamnă că am abandonat acel scut și procesez ce spui fără să mă preocupe ce crezi despre mine, pentru că știu că nu mă judeci. Nu e lipsă de respect, dimpotrivă. Înseamnă că te consider parte din cercul meu. Dacă tac, respectuos, în fața ta, înseamnă că mă doare în cur de tine și de abia aștept să nu ne mai vedem, de preferință, niciodată.

Dacă lucrez la ceva ascultând muzică la maxim, lucru care, pentru tine, ar necesita liniște completă, nu înseamnă că nu sunt atent. Dimpotrivă, părțile inconștiente din creier care altfel, m-ar distrage de la ce fac, venind cu discuții, conversații sau și-ar cânta reciproc unul altuia, sunt ocupate să proceseze muzica, iar partea mea conștientă se poate concentra, pe perioade scurte de timp, pe task in hand. De exemplu, acum trebuie să mă opresc, pentru că pe Spotify a începu să cânte o mizerie vizibil făcută cu AI și urăsc muzica cu AI.

Cumpărat impulsiv. Uitatul de plătit facturi. Uitatul de făcut facturi. Evitarea sarcinilor administrative. Părem excesiv de implicați, după care complet dezinteresați de ceva, muncă, relații. Nevoia continuă de validare. Nu cred că știu sau le pot acoperi pe toate. Să știți că TOȚI, ABSOLUT TOȚI, ne simțim proști, ne simțim defecți, inadecvați, incapabili, sătui să încercăm să explicăm discrepanța vizibilă dintre capacitățile intelectuale ridicate și rezultatele majoritar execrabile în tot ce facem și nu e pasiune.

După ce trecem, zilnic, prin toate astea, ajungem acasă, la voi, oamenii noștri, ne case masca și ne prăbușim în singurul loc în care ne simțim în siguranță.
Vă rog, credeți-ne. Atât. Credeți-ne când vă spunem lucrurile astea sau atunci când le înțelegeți. Este singurul lucru cu care ne puteți ajuta și singurul lucru care ne-ar ține în picioare. Că cineva ne crede.