Trebuie să mă duc să repar o cafetieră și am niște emoții de nu pot să vă zic…
Stați așa că vă povestesc.

Unul din cele mai penibile momente ale mele ca tată, am ieșit cu ciutanii în parc.
Pentru cine nu știe, am 3 băieți năzdrăvani și foarte energici care aleargă tot timpul, jujițu, mujițu, aoleu mi-a spart buza, cine-a aruncat cu telecomanda, chestii de-astea.
În fine, ieșim în parc.
Cartier nou, parc nou, gagici noi… Toată lumea juca tenis, eu am uitat paletele acasă.
– Tati, ce facem noi aicea?
– Admirăm peisajul… ce să facem, ia uite ce frumos se joacă domnișoara aia…
În fine, ne-am fâțâit un pic prin parc, la plecare, ăla mic – cu dulceața aia în glas specifică pisicilor care cer de mâncare – zice:
– Tathiiiiiii…? Înnnnn… ghe… țatăăăăă?
Normal, cum să nu, n-am refuzat niciodată ceva de lins, mai ales pe căldurile astea.
Mergem la înghețată.

La tonetă, o domniță în toamna vieții dar veselă și cu reală plăcere de a vinde înghețată.
Se vedea pe fața ei cum radiază de fiecare dată când întindea cornetul iar clienții o luau așa cu grijă ca pe un glob magic din care va să vină fericirea.
Dialog scurt:
– Câte doriți?
– Patru.
Apoi doamna lua cornetul, îl băga sub maneta magică și fix când se umplea îl învârtea cu grație și ieșea așa un moț răsucit și colorat în două culori. Apoi îl întindea și-i sorbea clientului tot extazul.
Băi, deci doamna asta vindea fericire și era și ea fericită, vă zic.

În clipa în care mi-a spus cât costă, am transpirat instant.
N-aveam portofelul la mine.
– Tati, le zic ciutanilor, n-am cum să cumpăr înghețata…
– Nici de-aia albă? Că e mai ieftină?!
– Tati, n-am niciun ban, am uitat portofelul acasă.

Eu tăceam, doamna tăcea…
– Lasă tati, zice ăla mic, că bem apă de la țâșnitoare.
Mă simțeam ca prostul satului…
La care doamna:
– Haideți că mai treceți dumneavoastră pe-aici și mă scoateți la o cafea.
Ce să mai zici… După ce că…
Tot ea:
– Că mi s-a stricat cafetiera și aș bea o cafea…

Moment în care, ca orice român priceput la de toate, zic:
– Păi poate pot să mă uit eu la cafetieră.
– Vă pricepeți?
– Da… bâigui eu bucuros că am și eu ce să dau la schimb.

În fine, am luat înghețata și-a rămas să vin mai pe seară să plătesc și să văd ce are cafetiera.
Acuma, cum să vă explic, eu m-am calificat în cafetiere de pe când lucram în presă.

Cu ceva ani în urmă, am lucrat la un mare ziar din capitală ca “editor digital”.
Calculatorist, baze de date, coduri, chestii de-astea.
Proaspăt angajat, mă sună directorul general.
Nu redactorul, nu secretara, direct directorul.
– Sulică, să vii puțin până la mine. Și să-ți iei și sculele la tine.

N-apuc să-mi exprim nedumerirea legată de scule, că-mi și închide.
Ce scule, prietene? Se referă la CD-uri? La tot laptopul? Altfel de scule?
Mă ridic și mă duc.
Aveam o șurubelniță în sertar, o iau cu mine.
Când ajung, directorul chiar pleca și-mi face semn să intru în birou:
– Vezi că nu merge suportul de cafea.
Și pleacă.

WTF?!
Suportul de cafea?!
Ce suport de cafea?!
Eu sunt programator, ce treabă am eu cu cafeaua?…
O fi vreun suport cu software, hai să întru să văd.
Când intru, pe o măsuță lăcuită în mahon, trona o cafetieră ce n-am văzut în viața mea.
O adevărată bijuterie, cu niște litere arabe aurite pe ea, foarte mișto, mi-era și frică s-o ating.
Caut cablul, o bag în priză, apăs pe butonul de power, se aprinde… Merge!
– Claudia, îi zic secretarei, n-ai niște cafea? Să fac o probă la cafetieră…
Îmi dă Claudia cafea, pun o linguriță în filtru, pun ceașca sub ea, începe să picure…
Băi, deci merge.
Gust din ea, bună rău…
Gata pandelică, sunt și depanator de cafetiere.
Merge!

Vine directorul.
– Ce-ai făcut sulică? Ai reparat aia?
– DA!
Și-i arăt.
Cafetieră, cafeluță, pic-pic-pic, dau cu mâinile așa să inspir aroma…
Îl văd că se schimbă la față și ia culoarea măsuței de mahon.
– Bă, tâmpitule! Ce-ai făcut?
– ?!
– Păi aia e… Pfaoleu ce-a făcut ăsta… Păi aia e cafetieră de la Șeicul Al Qasimi, n-am folosit-o niciodată, e de aur… Eu ți-am zis suportul de cafea…

Și se așează la calculator, apasă tacticos pe butonul de la CD Player de unde trebuia să iasă CD-ul și într-adevăr nu ieșea.
– Ăsta, bă, ăsta e suport de cafea! Face Claudia cafea și-o pun aicea în suport… Și nu merge!

Așa că acuma am emoții, mă duc la doamna vânzătoare de înghețată și mi-am luat și-o șurubelniță cu mine.