Un bondar și două flori

N-am înțeles de ce, dar mama avea chestia asta că să mă însor devreme.
– Găsești o fată acătării, te așezi și tu la casa ta, însoară-te și tu odată, nu mai umbla așa din floare-n floare ca bondarul…
Nu cred că aflase mama ce fel de bondar eram eu, dar mă bătea la cap cu însurătoarea.
De câte ori mă întorceam pe acasă se uita, așa, în spatele meu în speranța că într-o zi o să îi prezint aleasa inimii.

Cred că aveam vreo 30 de ani când vin într-o vizită de-asta scurtă pe-acasă și dau nas în nas cu primărița.
– Aaaa, ce bine c-ai venit, hai nu vrei să vorbești la serbare?
Am așa un talent deosebit la a nu ști cum să refuz încât aproape fără să-mi dau seama mă văd prins într-o festivitate de-asta de cămin cultural plină de copii, mămici, flori, coronițe, lacrimi și tot tacâmul.
În fine, urc pe scenă, zic ce era de zis, plâng toate mămicile, și la ieșire o iau către culise unde mi se postează în față o doamnă la vreo 50 și ceva de anișori (zic eu) – cu tot respectul – și cam grasă – mi-l iau napoi, gata.
Dar cam urâțică – față de broscuță fericită cu ochi mari – și-mi blochează trecerea de mi-a declanșat claustrofobia instant.
– Iliuțăăă! (face ea așa cu miere în glas și zaharină-n colțul gurii) Iliuță, ce mai faci?

În general am o memorie bună a fețelor (chiar și cu detalii despre negi și mustață) însă doamna îmi era total necunoscută.
Acuma nah, ne mai mor din neuroni, o fi dat colțul fix ăla care ținea în slot duduia, așa că o întreb preventiv:
– Ar trebui să vă știu?
– Sunt prietenă cu mama ta, ea vine la magazin…
(doesn’t ring a bell, așa că reiau)

– Sunt sigur că mama cumpără de la magazine bune, dar eu nu-mi amintesc de dumneavoastră.
– A nu, că tu n-ai de unde să mă știi dar ea mi-a povestit de tine iar mie îmi ești foarte drag…
– Mă bucur, doamnă, mno acuma, dacă aveați cu 30 de ani mai puțin… (și vreo 40 de kile în minus – zic eu în gând)…

Și se oprește așa cu capul înclinat și mâinile împreunate și se uită lung la mine.
– Și cu ce vă pot fi de folos?
– Ai puțin timp?
– Aveam, dar dacă mi l-ați consumat acuma… Spuneți!
– Păi să-ți zic, măi Iliuță…
Am vrut s-o rog să nu mai folosească diminutive că-mi scade din prestanța la care am muncit 30 de ani să ajung și eu cineva, să vorbesc și eu pe-o scenă, la serbare, dar mi-a luat-o înainte:
– Am o rugăminte, cum să zic, așa…, adică nu e rugăminte, dar cum să… ce s-o mai… eu am o surioară.
– Bun, să vă trăiască!
– Mulțumesc, la fel. Dar cum să zic, că surioara mea e mai timidă așa… Și aș vrea s-o cunoști, să fiți prieteni…
Aicea m-am blocat un pic că nu știam ce fel de prieteni și nici ce vârstă avea surioara – eu speram că mai tânără.
– Hai, că mi-a zis mama ta că îți cauți o soție…
(Aaa, să vezi ce-i fac acasă…)
– Nu caut doamnă nimic și nici n-am timp de astea acuma… și dau să plec.
– E blondă, tot așa ca mine, că suntem gemene, (aici chiar m-am blocat) dar nu semănăm la caracter, că eu semăn cu tata, îndrăzneață… dar ea e ca mama, timidă…
(Pfaoleu, asta-mi mai trebuia, babă care vrea să se mărite)
– Doamnă, regret. Nu sunt interesat!…
– Dar nu, că e intelectuală ca și tine, eu lucrez la galantar, că eram mai zburdalnică, ea stătea în casă și tocea…
– Vă cred însă nu sunt interesat…
– Păi nu m-ai lăsat să termin, e educatoare, știe și franceză, și eu știu franceză, adică așa puțin, dar… Mon amour, că toujours… fou, tous les moments cours… (și nu-ș’ ce-a mai zis ea acolo) dar poți să-mi zici pe nume, Mimi mă cheamă…

Și se oprește și face pauză să răsufle de emoție, eu mă opresc să fac o pauză să răsuflu de spaimă și-mi iau inima-n dinți și-o întreb:
– Auzi, Mimi, zi sincer, cine vrea să se mărite, tu sau surioara?
– Ei, na acuma… tu alegi… zice grasa așa răsucindu-și o buclă din păr pe deget.
– Păi uite cum facem. Sunteți fecioare, da?
– Nu, că ne-am născut în februarie…
– Bine, bine, nu contează, vă iau pe-amândouă!
– Ei, na acuma… N-ai cum…
– Ba da, Mimișor. O iei pe surioară de mână și veniți la mama că eu fără binecuvântarea ei nu iau nimic. Marți la 11. E și ea acasă, eu zic să veniți să ne cunoaștem mai bine… Ard de nerăbdare s-o cunosc și pe surioară… Cum o cheamă?
– Vivi…
– Pfuu, ce nume frumoase aveți… Mimi și Vivi… Marți la 11, da?

N-am mai apucat s-o cunosc pe surioară că spre seară am plecat dar m-a sunat mama marți.
Băi și mi-a promis din adâncul inimii ei că nu-mi mai zice de însurătoare niciodată.
Niciodată.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.

Pe scurt