Atunci când fiul tău se declară gamer

Mezinul familiei Ametcea se joacă pe chestii electronice de pe la 1 an jumătate. Se joacă adică la modul inteligent, știind ce face, că așa, butona, ca și sor-sa, telefonul lui tacsu de pe la 9 luni. Sora lui a abandonat cu de la sine putere jocurile, pe la vreo 3 ani, dar el e tare pe poziție, în continuare. (în paranteză fie spus, l-am lăsat, la început, să își facă orice poftă pentru că, atunci când avea câteva luni, o doctoriță minunată ne-a spus că are epilepsie dravet și, o perioadă, fiecare trezit dimineața echivala pentru mine cu încă o zi în care mor câte puțin. Am fost atât de fericiți când am aflat că, de fapt, încă un medic român și-a confirmat valoarea și copilul nu are nimic, încât i-am permis cam orice, până și-a luat ușor lumea în cap și am coborât milităria din pod)

Pentru mine, genul acesta de experiență a fost triggerul care m-a făcut să realizez că nimic nu este mai important pe lume decât familia mea, copiii mei. Și am încercat, majoritar reușind, să fac în așa fel încât să fiu prezent la toate evenimentele din viața lor. Am stat acasă, cu ei și i-am văzut cum cresc, cum se sperie de grădiniță și, după doar 3 ani, ambele educatoare se bucură că au scăpat de ei, cum ajung la școală, cum au primul prieten (mai nasol când a fost vorba de Aisha, dar na, posesorii de fete veți remarca singuri, la rândul vostru.)

Iar partea de final de an, pentru noi este tot timpul despre quality time tată-copii. Și, deși nu sunt vreun gamer (încă nu am reuțit să încep să joc Witcher, de exemplu, pentru că mă plictisește să mă plimb cu calul ăla nenorocit aiurea, fără sens), aleg să stăm împreună, când sunt prin casă și să ne jucăm pe PlayStation 4, eu cu Aisha versus gamerul Andrei. Pentru că fiul se declară, cu mândrie, gamer. Inclusiv la școală este gamer și e un profesionist în Minecraft, by the way.

Jucăm, eroic, chestii de astea ce se pot juca în mai mulți și la care pot câștiga și eu. Street Fighter 5 si Beach Buggy Racing sunt preferate pentru că, desigur, la bătaie apeși toate tastele încontinuu, poate îți iese, iar la racing fiului nu prea îi place, așa că mai pot și eu, din când în când, să îl bat. Dar să știți, e îngrozitor de greu să bați un copil la jocuri. Reflexele lor sunt inimaginabile pentru un adult, se mișcă incredibil de rapid. Eu îl certam pe Andrei când ieșea dintr-un joc, aveam impresia că apasă aiurea pe taste, ca să scape de joc, dar el, sărmanul, pur și simplu, se mișca cu viteza lui și m-am lămurit despre asta după foarte multă vreme, când mi-a dat prin cap să îi cer să iasă din joc și să intre în altă parte. Pînă să procesez eu, mental, ce avea el de făcut, el deja era acolo, demult.

(în paranteză fie spus, ce jocuri funny, care se pot juca în mai mulți, mai aveți? Am descoperit Unraveled, care e foarte mișto, am găsit și Cars 3 și Kart Racers cu SpongeBob, dar parcă ne-am mai juca chestii, mai ales că acum, de sărbători, sunt promoții mișto în magazin)

Ce am scris mai sus nu se vor neapărat vreo pledoarie pentru ceva. Doar un sfat. Timpul fiecăruia este limitat și singurul lucru important pe lume sunt ai tăi. Iar copiii vor, ȘI TREBUIE să se joace. Jucați-vă cu ei. Petreceți-vă timpul cu ei în jocuri. Competiția dintre copil și părinte este cea mai importantă iar evoluția sa mentală este genetic construită pentru a-și depăși părintele. Și chiar dacă credeți că sunteți bătrâni și nu vă mai place jocul, bătrânețea e doar o stare de spirit. Poți avea 44 de ani și să te simți tot copil, să știți.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.

Pe scurt