Și-a luat un prieten, zilele trecute, motocicleta din poza. Fix aia, înțelegeți? Magnificenia aia a devenit a lui, de nouă. Uitați-vă ce anvelope moto are! (ca idee, nu m-am prins niciodată de ce anvelopele la motocicletele de viteză sunt lise, din ce se obține aderența??) Uitați-vă la negrul ăla de pe piese, cât de minunat e!

Așa. Omul și-a luat permisul moto la mijlocul pandemiei, când se plictisea prin casă și a zis să își facă și el o plăcere, un vis de tinerețe. La fel a făcut și Andrei, de altfel, la sfatul meu. Aici e marea problemă, știți ce zic? Chestia care mă arde pe suflet.

Pentru că eu am fost cu ideea. Haidi, uăi, să facem școala moto, când se deschide, măcar ne alegem și noi cu ceva din covidul ăsta, dacă supraviețuim, ne facem permise. Și ei au zis da, ok, perfect, hai să ne apucăm. Știți cine nu s-a apucat, din cauză că are ADHD și se blochează când are examene sau interacțiuni umane de test? Ați ghicit, eu. Lasă, că eu fac din toamnă. Gata, la primăvară mă duci la omul tău să mă învețe și facem.

Și nu m-am dus. M-am dus și m-am dat la enduro, de am căzut că mă doare și acum umărul de la căzătură. Și cam atât. Iar prietenii mei au permis, au motoare, deja fac parte din găști de bikeri, cu patchuri proprii și chestii.

Iar eu am regrete și scriu pe blog.
Știi ce zic?

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.