Dintotdeauna am crezut că bătrânețea este ca un prag. Esti liniștit și calm, trăiești, faci sex, acumulezi chestii, după care treci acel prag și brusc ești bătrân, incapabil, incapacitat, dizabilitat, atrofiat și scos din circuitul naturii (bine, ulterior, după ce m-am mai plimbat prin lumea civilizată, am înțeles că asta este ceva specific la români, cu bătrânii scoși din circuitul naturii și ascunși în case, să moară dreaq mai repede, să le putem lua casa. În restul lumii, chiar e golden age) Credeam că oamenii au o anumită vârstă când știu că gata, ne trezim decrepiți, ne luăm hainele vechi, de bătrân, din dulap, cârja și ne vedem de scurtul drum către moarte care ne-a mai rămas. Sigur, eu acum doar verbalizez ludic pentru mase și pentru o înțelegere generalizată a conceptului, direcția era mult mai subtilă, la limita incomprehensibilului.

Alas, a trebuit să trăiesc ca să înțeleg că bătrânețea nu e de fapt un prag, ci este un drum lung și dureros, fizic și psihic. Și nu te trezești peste noapte bătrân, îți accepți soarta și mergi mai departe. Ci este o degradare infinitesimală, zi de zi, o pierdere continuă a calităților ce te-au făcut om și bărbat, la un moment dat, un tobogan dintr-un șmirghel temporal, pe care aluneci și pierzi, prin frecare, părți din tine, zi de zi, secundă de secundă, se dezagrega suflet, carne, imagine, vedere. Și suflet, din nou, și te doare în interior când realizezi că oamenii nu se mai uită pe stradă, la tine, decât ca la un obiect pe care trebuie, din păcate, să îl ocolească, când privirile femeilor, pe care tu oricum le apreciezi, trec prin tine ca printr-o fereastră goală și nespălată. Și stai și îți analizezi hainele, oare miros a molie, oare arată a haine de bătrân? Care e echivalentul unei vestuțe tricotate?

Oh, cât de bine ar fi fost să fie doar un prag. Să nu mai simți suferința din inimă, să simți cum legătura cu oamenii, cu societatea din jur, se subțiază tot mai mult și se întinde ca un elastic, iar saluturile respectuoase sunt, de fapt, extrem de indiferente și ai prefera de 1000 de ori un Ce faci, coaie, ești bine, decât un Bună dimineața, domnu
Sandu. Iluziile tinereții care se sfărâmă amar precum chinina, sub limbă. Sau ca xanaxul.

De fapt, am scris textul acesta realizând că deja avem generații care nu au idee și bine că nu au idee, ce e aia Alimentara. Sau Gospodina. Sau Gostat. Sau Aprozar. I-am întrebat pe copiii mei dacă au auzit de revoluție. Da, am auzit ceva, când l-ați dat jos pe ăla….ăăă…Tceautchescu, o pronunție de aia imposibilă. Și da, tempus fugit, am citit istorie, am trăit istorie, devenim istorie și ne risipim, deloc dramatic, în colbul drumului, uitați de toți și toate. Doar o generație după dispariția noastră și nimeni nu ne va mai ști vreodată.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.