Cum aduci un copil la epuizare

Fiica-mea se plângea că nu o scot suficient de des în parc. Cu reproșuri de alea gen Uite tati, mingea asta de anul trecut zici că e nouă, sau Tati, mă strâng rolele alea pe care mi le-ai cumpărat acum 3 ani.

Așa că, săptămâna asta am scos-o în fiecare zi în parc, profitând de faptul că frac-su are amigdalele cât casa, de la puroiul din ele și vegetează într-unul din spitalele patriei, cu o branulă-n vene.

Prima zi a fost minune. Role, fresbee, baloane colorate, alergătură. Ziua doi nu a mai vrut role, a preferat fresbee. După care a stat pe o bancă și a mâncat pufuleți, bârfind cu tacsu depsre diversele personaje care trec prin parc Uite tati, doamna aia a fugit de acasă fără chiloți, probabil mama ei e supărată pe ea… Doamna fără chiloți trecând exact prin fața noastră, de altfel.

Ziua 3 a vrut să jucăm baschet. Am jucat vreo 10 minute, după care am făcut baloane pe o bancă. A răsturnat “din greșeală” o pungă de pufuleți pentru sărmanele vrăbiuțe și cam atât, nu a mai avut chef de nimic.

Azi, pe la 9
– Aisha, hai în parc.
– Tati, am chef să dorm toooooată ziua. Și o să mă mai uit la prințesa Sofia.
– Haidi băi, mergem în parc, ne dăm cu rolele.
– Deci dacă vrei să mă duci undeva, mă duci la locul de joacă de la AFI, că m-am săturat de parcul tău.

Cumulând asta cu plângerile din excursia la Gura Diham, când, citez “eu nu am fost informată că va trebui să urcăm pe munte ca să ajungem la cascadă“, se pare că am rezolvat și problema ieșirilor în parc.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.

Pe scurt