Scris de VM

Povestea care urmează s-a petrecut in anul de glorie 2004, intr-un oras mic de langa Alba Iulia vestit pentru o închisoare si pentru o bucata de aluminiu veche de 25.000 de ani care de fapt s-a dovedit a fi o piesa de Messerschmitt.

Intr-o luni, in vacanta de vara, eram pe strada cu bicicleta împreuna cu restul copiilor de pe strada si am simțit o usoara durere in partea dreapta, fara panica sunt doar obosit de la turele de bicla.
Marți dimineața durerea era tot acolo asa ca dupa un drum la medicul de familie m-am întors suspect de apendicita si cu un bilet de trimitere la spital in caz ca nu dispare durerea.

Miercuri pe la prânz deja ma durea cam rau asa ca am sunat la tata la munca sa-l anunțe sa vina acasă ca nu-s bine, nu aveam telefoane mobile pe atunci iar mama era plecata la bunica-mea. Vine tata acasă, ma ia de mana si hai sa mergem pana la spital, in plimbare. Oras mic, in mod normal am fi ajuns in 15 minute, am făcut cam 30 ca mi s-a tăiat gazul de doua pana acolo.

Ajunși la spital, hai la chirurgie, vorbim cu o asistenta pe care o cunoșteau ai mei, vine rapid medicul sa ma consulte, întins pe spate, apăsat pe abdomen in timp ce mi-a adus genunchiul drept la piept -> doare -> apendicita. Eu ramân pentru ceva analize, tata merge acasă sa-mi aducă pijama & co pentru ca ma internează. Spre seara apare si mama, adusa val vârtej de un frate de al ei dupa care vine si vestea: MAINE TE OPEREAZA.

Pana in punctul asta in capul meu de 13 ani (aproape 14) eram entuziasmat de posibilitatea unei operații pentru ca… nu stiu, copil berbec. Cand a fost pe bune mi s-a cam tăiat macaroana.
Am fost internat intr-un salon de adulti, cu alti 7 barbati in camera, in iulie.

Joi, ziua operației, de aici începe distracția. Percepția mea asupra timpului e complet distorsionata de aici încolo deci evenimentele s-au petrecut aproximativ in ordinea descrisa dar nu prea mai stiu cat timp a trecut intre ele.

Cândva, in prima parte a zilei, a venit o asistenta si m-a luat ca mergem sa-mi faca o “injecție de încurajare”. Am mers in ceva salon separat, mi-a făcut o injecție in fund de m-a durut tot piciorul si hai la sala de operații. Pe drum am trecut pe langa ai mei care mi-au zis ca o sa fie bine.
Ajungem in sala, doamna imi zice sa ma urc pe masa si sa ma întind pe spate. In următoarele 30s o doamna cat un dulap mi-a legat picioarele de masa cu o curea mare de piele (cam ca o centura de halterofil) dupa care m-a “răstignit” legându-mi mâinile cu 2 bucati de pansament/tifon. Dupa asta mi-a tras pantalonii de pijama si chiloții jos de am ramas in cucu gol, legat de o masa, înconjurat de 3 femei – suna a scenariu de porno dar e de fapt horror.

Dupa asta apare chirurgul care-mi explica rapid ca-mi face el anestezia ca anestezistul e in concediu si e operatie rapida. – *Cumva a fost noroc, more on this la final.
Pana asta pregateste ceva seringa, o asistenta agata de 2 sârme o bucata de material la nivelul pieptului, ca un paravan sa nu-mi mai vad abdomenul. Idee perfecta doar ca din cele 2 lumini de deasupra mesei doar una mergea iar in oglinda celei oprite vedeam tot.

Vine clasicul o sa simți o mica piscatura de la ac dupa care stam 10 minute si începe omul meu sa ma despice si sa caute prin mine. In timpul asta la cap imi stătea o asistenta care încerca sa ma tina de vorba cu diverse chestii – pe atunci făceam rachetomodelism deci ma întreba de rachete.
La un moment stiu ca mi s-a dezlegat mana dreapta si am dat cumva cu ea, sincer nu stiu daca ma durea si creierul meu a blocat complet sau a fost doar un reflex. Ce stiu insa este ca medicul a țipat la asistenta “Leagă-i dracu mana aia!” dupa care doamna a strans bine tifonul cu care eram legat.

Cândva mi-a zis sa trag aer in piept si ca o sa simt o presiune in capu pieptului si apoi a zis ca e gata. Au urmat niște senzații de intepatura in zona respectiva cand ma cosea si gata.
M-au dezlegat si aceeași asistenta mi-a zis “Hai, jos de pe masa si pune-te in scaun.”
Cumva m-am dat jos, m-am asezat in scaunul rulant si m-au dus in salon unde erau ai mei.
Dupa ceva timp a venit asistenta pe care o știau ai mei si mi-a făcut un algocalmin intravenos ca se dusese anestezia si ma cam durea operația – aka ma durea rau.

Alte distracții post operatorii.
In salon cu mine era si un batran, bolnav de crioza in stadiu terminal, care nu voia sa fie operat si care se mai si scapa pe el. In salon erau >30 de grade, imagine the smell.
Prima noapte dupa operație bineinteles ca mi s-a făcut rau de la miros si am vomat… proaspăt operat. Nu mi-am rupt firele doar m-a durut de m-am cacat pe mine, restul nopții am dormit intr-un scaun cu rotile, cu tata pe hol.

A doua zi a făcut tata mega tambalau in spital si am fost mutat intr-un salon proaspăt dezinfectat, singur.
Dupa inca vre-o doua zile mi-au dat drumul acasă ca urma ziua mea si au zis ai mei ca sa n-o petrec in spital.

Si acum o scurta recapitulare despre operatia mea:
– am fost operat fara anestezist prezent.
– am fost operat in anestezie locala. Nu dinaia in coloana, locala, ca la dentist.
– nu am avut branula sau vreo perfuzie înainte, in timpul sau dupa operație
– am văzut cam jumate din operație in oglinda lămpii de deasupra mesei
– distractia i-a costat pe ai mei vreo 12 milioane la medic, parca.

*Norocul cu anestezistul: Dupa ceva ani am aflat ca in perioada aia, in spitalul respectiv lucra un medic anestezist care spunea familiei direct cat costa ca “anestezia sa meargă bine”. Altfel se puteau intampla tot felul, nu prinde bine, se trezește, nu se mai trezește deloc… stiti voi, dinastea.

Nu cred ca am ceva documente dupa operatia respectiva, singura chestie cu care am ramas e o cicatrice de vreo 6cm pe abdomen.

De cand mi-a bubuit cazanul de țuica in fata nu prea mai am amintiri dar daca vreti va pot povesti cum mi-a facut un dentist lucrare pe canal pe viu la 11-12 ani.

Textul a fost scris cu diacritice in măsura in care spellcheck-ul de pe macOS a stitut sa-mi faca sugestii de diacritice.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.