E mare lumea

Scris de Vlad C.

Ardeleni banateni olteni
Munteni dobrogeni si moldoveni
Romania e casa noastra
Hai s-o facem sa-nfloreasca

De fapt, românia nu e casa mea, casa mea e Spania. De la romania am avut numai suturi in cur, dispret de la autoritati, dispret de la concetateni, gropi, mizerie și furt.

Mare e lumea mare-i mare
Peste tot romanu-i tare
Mare e lumea mare-i mare
Peste tot romanu-i tare

Da, probabil peste tot romanul e tare. Dar asta pentru ca a trebuit sa plece din casa lui si din tara lui, pentru ca nu reusea, cu banii din munca sa de 14 ore pe zi, sa isi intretina familia.

In gand oftez s-astept
Pe acasa sa mai trec
Cu cerul legamant
As face sa ajung

Nu, nu oftez deloc. Nu mi-e dor de romania, nu mi-e dor de mizerie, nu mi-e dor de nimic de acolo, dimpotriva, de fiecare data cand sunt obligat sa ajung in tara, imi aduc aminte cu varf si indesat de ce am plecat.

Sunt mandru ca-s roman
Cu inima deschisa o spun
Si multumesc lui Dumnezeu
M-a ocrotit cand mi-a fost greu

Nu sunt mandru ca sunt roman. De fiecare data cand vine vorba de cetatenie, incerc sa nu vorbesc si, daca sunt obligat sa spun ca sunt roman, trec rapid peste. Daca aud vorba romaneasca prin magazine sau pe unde merg, tac din gura sau schimb pe spaniola. Iar de dumnezeu sunt sătul.

In suflet radacini
Ne cheama din straini
Ca nu-i doar cer senin
Si trandafiri au spini

Nu ma cheama nicio radacina, iar trandafirii au spinii mai mari in romania. Nu este nicaieri in lume usor, dar nu este nicaieri, cel putin pe unde am fost eu, la fel de greu ca in fosta mea tara.

Zambesc cand nu-i usor
Si in dor nebun adorm
Dar asta stiu doar eu
Si bunul Dumnezeu

Right

Imi doresc din suflet
Ca toti romanii
Sa vorbeasca prima lor limba
Limba noastra stramoseasca
Romana nu spaniola nu italiana nu germana
Noi suntem romani
De oriunde ati fi La multi ani va iubim!
Si va asteptam acasa de doi
In frumoasa Romania

Romanii vorbesc limba tarii care i-a adoptat si s-a purtat frumos cu ei, desi erau straini. Iar versurile astea, venind de la niste manelisti, care profita de analfabetismul romanilor, sunt o gluma proasta.

Ascultam ieri, in masina, porcaria asta, venita ca o recomandare de youtube și am profitat de invitația lui Arhi ca să scriu câteva rânduri despre ea.

Sunt electrician, obisnuit cu munca. Nu am multă carte, l-am rugat pe Arhi, în mail, să îmi corecteze scrisul, știu că sunt oarecum analfabet. Trebuie să mulțumesc pentru asta tot româniei, care a avut grijă să îmi dea religie la școală, nu carte.

În românia, munceam zi lumină. Am muncit pe șantiere, am muncit și pentru mine (haha freelancer). Orice aș fi făcut, nu reușeam să mă ajung cu banii nicicum. Viață, rate, copil, tot timpul era mai multă lună decât salariu.

Când am plecat, am plecat cu frică. Aveam 2000 de euro împrumutați, în buzunar și mă duceam după un anunț de pe net, că se angajează electricieni pentru un șantier naval, în Spania. Nu știam spaniolă, știam doar engleză de televizor și cam atât. Mi-a fost frică, frică rău de tot, lăsam acasă familia, cu bani de supraviețuire pentru o lună. Dacă mă întorceam, veneam doar ca să murim de foame toți sau ca să ajung la pușcărie, din cauză că m-aș fi apucat de furat ca să supraviețuim.

Am ajuns în Spania, interviul a durat 10 minute, în engleză, după care am fost să dau o probă de lucru. Proba de lucru era să leg niște cablaje făcute intenționat greșit, dar nimic complicat, orice om cu bun simț își dădea seama. Am făcut, m-am angajat, am început a doua zi. 1200 de euro salariu, pentru început, masă și transport.

Nu câștigasem atâta în viața mea, într-o lună, din muncă cinstită. Și așa am început locuitul în Spania. Mi-am făcut actele, mi-am găsit o chirie (să nu credeți că e ușor, e chiar greu să găsești chirie, iar la acte este birocrație pentru că așa sunt legile, dar oamenii încearcă să te ajute și chiar își fac treaba), mi-am găsit un ritm. Am făcut foamea vrei 2 luni, ca să trimit acasă bani, dar sunt buni și cartofii cu pâine, dacă ești mulțumit.

Mi-am adus familia, după alte câteva luni. Soția s-a angajat, întâi secretară, acum face contabilitate. Copilul merge la școală din prima săptămână, a învățat spaniola în câteva luni de nici nu zici că nu e spaniol.

Eu, după 2 ani, am plecat de la firma care m-a angajat, am un PFA și fac reparații oamenilor. Câștig decent, sunt acasă de la 6 seara zilnic, am timp să stau cu ai mei, mergem în excursii la sfârșit de săptămână, mâncăm în oraș, lucruri pe care, în românia, nici nu le visam.

Și în tot timpul ăsta nimeni, absolut nimeni, nu s-a legat de mine că sunt străin sau român. Singurele lucruri urâte le-am primit doar de la alți români, inclusiv invitații la furat de materiale, Că nu se prind ăștia, dă-i în plm. În rest, dacă îți vezi de treaba ta, la muncă, ești apreciat și nimănui nu îi pasă de unde vii.

Sunt fericit? Mai mult decât vă imaginați. Copilul meu e fericit, are prieteni, are cu ce se îmbrăca, face nazuri la mâncare, merge fericit la școală. Soția mea e fericită și strălucește în fiecare moment, nu mai este românca prost îmbrăcată care căuta haine ieftine pentru bebeluși și încerca să facă mâncare o săptămână dintr-un pui. E om și e tratată ca un om, peste tot.

Mi-e dor de românia? Da, mi-e dor de familia mea și de prieteni. Din păcate, le e frică să facă pasul ăsta și, deși au trecut 6 ani, ei încă știu că mă voi întoarce acasă, unde e bine. Dar nu mi-e dor nicio secundă de locuri, de râu și ram, nu mi-e dor să mă scuipe în gură un jegos de la anaf sau să mă oprească un burtos polițist pe stradă, pentru că sunt prost îmbrăcat.

Cam atât. Înțelegeți ce vreți de aici, nu am scris ca să conving pe cineva, ci pentru că m-au enervat niște maneliști împuțiți, pe care îi văd pe aici de 2-3 ori pe an, la concerte unde lălăie despre dorul de casă și românica noastră, în timp ce la poartă îi așteaptă mașini de multe zeci de mii de euro.

Scuze pentru scrisul dezlânat, nu sunt scriitor.