Am vazut ca in ultima vreme se scrie si discuta foarte mult despre videochat si despre videochatiste. Si exista, inevitabil, niste prejudecati si stereotipuri implicate. Nu pot sa-i invinuiesc pe cei care le au, pana la urma 🙂 Daca te iei dupa videoclipurile de promovare ale studiourilor si dupa “reportajele” pe care le-am mai vazut, imaginea pe care ti-o formezi este ca in videochat activeaza 2 tipuri de fete/femei: siliconate si botoxate solarizate, cu unghii lungi si extensii, si respectiv urate cu spume / neingrijite, flamande tare si dispuse sa faca (aproape) orice.

Stii care-i paradoxul? Siliconatele si botoxatele sunt cele care sunt scoase in fata, pentru ca fac multi bani. Dar: 1. nu sunt majoritatea, si 2. nu sunt singurele care fac bani 🙂
Am facut si eu asta. Videochat, zic. Timp de 3 luni, anul trecut. Si stii la ce concluzie am ajuns? Ca de multe din fetele astea ar trebui sa ne fie mila. Cele pe care le-am cunoscut eu, in scurta perioada in care am lucrat acolo, erau – fara exceptie – damaged. Nu ma intelege gresit, si eu eram. Si sunt inca. Dar lucrez la asta, am fost de la inceput constienta de pericolele la care ma expunea ocupatia asta din punct de vedere psihologic si am stat acolo fix cat am avut nevoie, ca sa imi rezolv problemele financiare pe care le aveam.

Dar fetele care mai lucrau acolo… bai, erau tinere, intelegi? 20-21 de ani si multe erau la primul lor job. Eu aveam 32 de ani cand am facut treaba asta si o oarecare maturitate intelectuala si emotionala pe care ele nu o aveau. Si vedeam ce le face jobul asta. Le distrugea psihic. Le facea sa creada ca toti barbatii sunt niste perversi si obsedati sexual. Le impingea limitele tolerantei la abuz/violenta din ce in ce mai departe. Le facea sa respinga sexul in viata lor personala, sa le fie sila. Le facea sa devina niste papusi amortite emotional, dispuse sa-si bage orice, oriunde, fara ca macar sa tresara, atata timp cat era pe bani. Le desensibiliza. Le punea pe o directie foarte periculoasa si le facea sa-si formeze niste conceptii incorecte si cu potentialul de a le produce traume pe termen lung – poate chiar pe toata viata.

Mai erau doua fete acolo de varsta mea, iar noi trei impreuna faceam mai multi bani decat toate celelalte 20 (nu mai stiu numarul exact, mereu mai veneau / plecau). Una dintre noi era modelul “pisi”. Cealalta era boema si hippy. Iar eu… eu eram cea care sunt de obicei, doar machiata mai tare si in haine ceva mai sexy decat in viata de zi cu zi. Imi dau seama ca asta nu iti spune nimic, ca nu ma stii in viata de zi cu zi 🙂 Ideea era ca alter ego-ul meu de noapte era doar o varianta mai vadit senzuala si sexy decat sunt eu in mod normal, dar cu aceeasi minte, aceleasi idei, acelasi simt al umorului. Nu m-am disociat de eul meu real si cred ca asta m-a ajutat enorm sa supravietuiesc acolo si sa ies fara traume 🙂

Ma rog, revenind… “Pisi” facea bani pentru ca era aranjata, sexy intr-un mod foarte evident, si facea cam orice. Hipioata si cu mine faceam bani pentru ca… stiam sa sustinem o conversatie 🙂 Oh, don’t get me wrong, eventually ajungeam si noi la dezbracat si la masturbare dar la noi dura mai mult pana ajungeam acolo.

“Pisi” avea in medie 15-20 de private pe seara (privatul este interactiunea 1-la-1 cu clientul, pentru care el plateste), intre 3 si 15 minute fiecare (plata era pe minut).
Eu aveam 4 sau 5, de la o jumatate de ora in sus (cel mai lung a fost de vreo 8 ore). La 6 dolari/minut, nu e rau, nu? 🙂 Evident, nu toti aia 6 ajungeau la mine, si nu toate serile erau asa. Am avut (putine, dar am avut) si seri in care castigasem 2 dolari in 8 ore 🙂
M-as fi putut obisnui cu stilul asta de viata. Oh, ar fi fost foarte usor.

In perioada in care am facut asta, mi-am pastrat si jobul de zi, tocmai ca sa nu fiu tentata sa fac videochatul o optiune pe termen lung. Asadar, zilele mele aratau cam asa: de Luni pana Joi mergeam la jobul oficial, de dimineata de la 8:30 pana pe la 5. Ajungeam acasa, dormeam 30 de minute (pe ceas), apoi dus, makeup si aranjat, ca sa ma transform in alter ego-ul de noapte. In jur de 7 si ceva ajungeam la studio, incepeam tura la 8 seara si lucram pana pe la miezul noptii – 1 – 2 dimineata (in functie de cate pauze imi luam :). Vinerea era ziua cea mai grea. Lucram jobul de zi, si apoi cel de noapte de la 8 pana pe la 5-6 dimineata. Meargeam acasa, dormeam, ma imbracam si reveneam la studio Sambata seara pentru o alta tura de la 8pm pana pe la 5-6am. Apoi, cand plecam acasa Duminica dimineata urma timpul meu liber, pana Luni dimineata. Iti dai seama, in mare parte il dormeam 🙂

Videochatul imi aducea venituri cam de 3-4 ori mai mari decat jobul meu de zi (care nu era nici ala un salariu minim, ci chiar aveam un job bunicel).
Daca m-as fi lasat de jobul de zi si as fi lucrat mai multe ore la studio, probabil ca as fi putut castiga lejer 10.000 – 15.000 lei/luna sau mai mult. Si totusi, n-am facut-o.

Ceea ce faceam eu acolo se considera foarte soft in industria asta. Nu foloseam nici un fel de recuzita / jucarii, nu acceptam private in care mi se cerea sa ma dezbrac instant, nu acceptam full frontal nudity decat cu clientii fideli, nu ma dezbracam absolut niciodata in public chat. Ce naiba faceam de castigam totusi bani seriosi? O sa razi 🙂 80% din timp ascultam. Da, exact ca la psiholog (vorbesc in cunostinta de cauza). Evident, nu toti voiau sa vorbeasca. Dar prin modul meu de a fi si prin regulile pe care le-am impus (mie si celor cu care interactionam) ajunsesem sa atrag un alt fel de client de videochat, ala despre care nu se vorbeste foarte mult. Ala care vrea sa interactioneze cu o femeie frumoasa, care sa ii acorde atentie si sa il asculte.

Am avut si oameni carora le acordam atentie si cu care corespondam, care nu m-au platit niciodata. Pentru ca mi-au devenit simpatici. Majoritatea insa, ajungeau sa se intoarca la mine cel putin de 2-3 ori pe saptamana, in privat. Nu aveam multi clienti, dar imi erau fideli. Si da, vorbeam si ascultam in proportie de 80%. Restul de 20%? Sa nu fim ipocriti, totusi este parte din industria porn :). Dansam, faceam striptease, faceam roleplay (care era foarte hot, by the way, dar povestea asta poate cu alta ocazie), ma masturbam si da, aveam si orgasme. Mai multe la inceput, cand inca mi se parea exciting ce faceam, mai putine ulterior cand incepusem sa devin si eu blazata si usor plictisita.

A fost o perioada extrem de interesanta din viata mea. Nu o regret absolut deloc. A fost o experienta de autocunoastere absolut fantastica. Am facut-o stiind in ce ma bag, dupa luni intregi de research, si cu decizia clara ca maximul meu este 6 luni. Si hai sa iti mai zic una. As recomanda experienta asta oricarei femei, macar o data. Atentie, am spus femei, cu tot ceea ce inseamna asta (maturitate, incredere in sine – nu aroganta – suficienta cat sa nu fie afectata de comentarii rautacioase si sa nu se lase obiectificata, curiozitate sanatoasa, dorinta de autocunoastere, etc. Ah, si obligatoriu sa nu se ia foarte in serios :).

Stii, la unele formari din psihologie si terapie, nu esti acceptat daca nu ai minim 26 de ani, pentru ca se considera ca nu ai suficienta experienta de viata incat sa te poti confrunta cu toate traumele si cacaturile pe care le ai in tine si nu stii. Asa as face si eu cu videochatul. Interzis sub 30 de ani 🙂 Dar na, cine sa reglementeze treaba asta.

Anyway, n-am pus niciodata povestea asta in scris si oarecum simteam nevoia. Da, e cathartic intr-o oarecare masura. E si misto pentru mine ca o sa am mereu textul asta ca sa-mi amintesc 🙂 Nu am traume sau ganduri tulburatoare legate de perioada aia, am facut ce am facut cu ochii deschisi, cu mintea deschisa, si anticipand cum urma sa fie. Am si povesti amuzante si oameni de care imi aduc aminte cu drag. Am mers exact pana unde am simtit ca e ok, nu am lasat pe nimeni sa imi dicteze ce si cum sa fac si a fost ok.

Habar n-am ce urmeaza. Nu cred ca ma voi intoarce vreodata la videochat. E totusi o ocupatie distructiva din prea multe puncte de vedere ca sa fie facuta pe termen lung.
Nu am o morala a povestii. Decat, poate, ca nu stii pe unde te poarta viata.
Si, ca idee… nu judeca la prima vedere. E posibil (sansele sunt mici dar exista) ca lucrurile sa nu stea chiar asa cum crezi tu 🙂

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.