Un Concediu Perfect – partea 2

Am rămas cu restanță, așa că revin cu episodul 2.
Pentru cine nu-și mai aduce aminte, am plecat în concediu în Bananuatu Nutiphuti.
Primul semn că o să fie un concediu de vis a fost că am ajuns la aeroport după ora de decolare a avionului.

Cum fac parte din cel mai norocos neam de pe pământ, ne-au luat și pe noi că avionul a avut întârziere. Niște conaționali din Pitești au făcut un mic scandal, s-au bătut puțin dar le-a trecut.
Pentru că suntem familie cu număr impar de membri, pe mine m-au așezat în avion lângă o duduie despre care cred că s-a născut la Boeing și au construit avionul în jurul ei, nu știu cum a intrat.

Băi, nici n-a plecat avionul de pe loc și ea deja molfăia niște biscuiței cu cremă – da’ nici nu cred că-i atingeau omulețul că i se duceau pe gât ca pe tobogan.
– Să știți că am încercat toate metodele să slăbesc, zice ea, nu funcționează nimic…
– Domnișoară, ați încercat c-o sirenă de vapor?
– O ce?
– Vă puneți în frigider în loc de bec. Poate funcționează.
Râde și-mi dă un cot ușor de m-a îndoit.
– Ha, sunteți glumeț.

Mi-a dat și mie un pachețel cu biscuiți, l-am pus cu teamă în buzunarul de la piept.
Ne-am împrietenit, cum ar veni.
Nici să dorm n-am putut.
Venea coana Tanța din când în când la ureche
– Ce faci Iliuță, nu te-a mâncat colega de bancă?

În fine, ajungem pe insulă.
Se spune că în concediu toate grijile fug. Ești relaxat, soare, apă cât cuprinde, palmieri.
Pe drum, ne-a făcut doamna ghid un fel de introducere:
– Insula Bananuatu Nutifuti face parte din arhipelagul Mirutonga. În prezent, insulele sunt locuite de către populații de băștinași. Sfatul agenției noastre este să nu ieșiți din aria complexului turistic și să nu interacționați cu ei. Acum 80 de ani, toate aceste insule erau populate de canibali.
Cum ar veni, se mâncau între ei. Cam ca piteștenii noștri.

Ajungem, iau bagajele, trag de ele (prin nisip că era o cărare așa cât un papucel de damă), le las în hol și ușurat că am ajuns la locul de relax mă trântesc pe un fotoliu.
Băi, nici bine nu m-am așezat că încep să trepideze geamurile. Se auzea un tropot năvalnic și-un praf mare care venea spre noi. Am apucat să țip la copii:
– Fugiți băăă, vin canibalii!
Erau piteștenii.
Gașca noastră de români, în frunte cu Nina biscuite veneau spre noi.
– Nea Ilie, nea Ilie, o să murim!!! Nu mai e mâncare!!!
– Cum adică nu mai e mâncare?!
– Vaporu’ bre, s-a stricat vaporul… O să murim!
Până la urmă a venit ghida cu vocea ei de antilopă saiga (don’t google it) și ne-a lămurit.
– Vaporul care aprovizionează restaurantul are o mică defecțiune și e posibil să întârzie. Agenția noastră speră că prima masă va fi servită mâine dimineață.
Nina leșina.
Coana Tanța se albea.
Socru-meu era roșu.
Deci, dezastru.

Zică-se că taina dăinuirii acestui neam pașnic de români șade tocmai în acest duh al unirii la necaz, al aflării de leac la ceas de restriște, dară nu oricum, ci numa’ leac d’ăla strașnic, căci altminterea nici n-ar mai merita osteneala.
Acesta este unicul secret al longevității poporului nostru, fiți atenți.
Un comitet format din mai mulți oameni de bine, în frunte cu socru-meu, s-au organizat să facă ce face neamul ăsta de milenii cel mai bine: să meargă la furat.
– Băi tetică, trebui să aivă ăștia ceva dă haleală, nu să poate. Am văzut eu doo grase d-ălea cu flori la gât, ălea mănâncă bine.
Cu el era și un instalator de la el de pe scară, nici ăla n-avea cozonacul copt la mijloc, dădea așa din cap:
– Ălea mănâncă mult.

Am vrut să zic și eu ceva, nu știu cum m-am foit în fotoliu că mi-a foșnit buzunarul de la piept. Era pachețelul de biscuiți de la gra…
O liniște totală s-a lăsat în jurul meu.

Băi deci, cum să vă explic?… un al doilea secret al supraviețuirii acestui neam de viteji e că fiecare resursă a fost împărțită mereu în mod egal, în liniște și pace, fără de suferință.
N-am apucat să explic, mi-am luat și două palme după ceafă:
– CoPiii MoR dE fOaMe Și Tu StAi Cu PaChEtE dE biScUiȚi AsCuNsE?!?

Cu chiu cu vai am scăpat, comitetul pentru reîntregirea burții pleca în prima misiune de recunoaștere. Nu știu cum a decurs misiunea, socru-meu a venit cu un ochi vânăt. Instalatorul gâfâia.
– Băi, zice, am sărit gardu’ coalea-șa în spate la cabane și erea un oțetar, nu l-am văzut, me-a venit creanga naibii fix în ochi.
E semn bun, ce să zic, fix concediul pe care l-am visat.

Coana Tanța intrase și ea în panică.
Se plimba așa de colo-colo, m-a luat de guler:
– Dar tu de ce nu faci nimic?
Brusc, o poftă nebănuită de promovarea solipsismului mi se naște în suflet.
Zic
– E 6 după amiază, nu murim până mâine dimineață.
– Tu nu, dar CoPiii MoR dE FoAme!!!

Zic hai să nu moară, mă duc și eu cu comitetul.
– Tetică, uite coalea dupe coșmelia asta dă paie are un gard. Dincolo dă gard cre’că are ceva animale, că grohăie.
– Bre, zic, da’ de ce nu te duci să întrebi? Uite, facem o chetă, punem toți bani, cumpărăm un porc, lemne sunt, tăiem și oțetarul…
– Nu e băi tată, că dacă nu ne dă?… Dupe aia să prinde că noi l-am luat. Așa îl luăm și lăsăm și gardul rășchirat, zice că poate-a fugit.

S-a mai foit el ce s-a foit, a zis că acu’ nu e momentul, e prea pă lumină.
– Când o da întunerecu mergem și-l rezolvăm. Știu eu cum, că la noi la Corbeni doar în înțăchi în cap și gata, cade porcul.

S-a dus pe la toate cabanele de români, le-a zis la toți:
– Staț’ liniștiți tetică, la noapte mâncăm jumări.

Nici n-a trecut bine de ora 9 că-l și văd c-o geacă de camuflaj pe el, șapca de la nepotu’su cu Pikachu, un băț și-un briceag.
– Bre, zic, cu ăla abia dacă tai un șobolan…
– Vezi băi tetică, dacă n-ai talent? Am o sticluță de prunică, am pitit-o-n geanta cu ciorapi. Îi torn asta peste biscuiți (aoleu, ăia-s biscuiții mei) și nu mai simte nimica.

În fine. Mergem spre coșmelie, eu am rămas la punctul de observare 2, așa mi-a ordonat.
Băi și nu era nicio lumină. Nici măcar lună nu era, numai niște stele chioare, zic să vezi că vine cu ochiu ălălaltu vânăt.

Îl aud prin întuneric hălpt, zdup!
Ceva foșnind și dintr-o dată urlă.
– Aoaleaaa, săriiiiț ajutoooor mă mănâncăăă!!!
Zic, gata, a pus o canibală de-aia mâna pe el, o și vedeam cum îi roade geaca.

Alergăm toți spre cabane, cum am intrat pe potecă la felinare îl văd pe socru-meu cu un pui de crocodil agățat de blugi, alerga și urla de-a trezit toată insula.

Eu de la punctul de observare 2 strigam:
– Dă-i bre biscuiți cu țuică.

Până la urmă au venit niște băștinași și l-au scăpat.
– Bunga lunga, crocodunga, sau ce-au zis ei acolo.
Râdeau și ei.

Așadar, misiunea a dat greș.
Pentru a câta oară în istorie, speranțele românilor erau făcute țăndări.
Promisiunile de jumări, vorbe goale.
Ca o balenă eșuată, domnișoara Nina făcea îngerași în nisip cu ochii în stele.
Visa la frigiderul ei de-acasă.
Și-avea și-o sirenă de vapor în el.
Honk hooooooonk!
Dar ce vis? Ăsta nu e vis. Ăsta e chiar vaporul.
Care intra triumfător în golful insulei.
În viața mea n-am văzut popor mai fericit și grase alergând.

Doar ghida solemnă, cu vocea ei de nepătrunsă, recita sub stele:
– Situația legată de logistica alimentară a fost rezolvată prompt. Agenția noastră vă făgăduiește un concediu neasemuit.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.