Statisticile spun că după vârsta de 25 de ani, e aproape imposibil să îţi mai faci prieteni adevăraţi. Ştiţi voi, genul de prieteni care nu îţi aduc chiftele la închisoare, dar se trezesc dimineaţa alături de tine în celulă. Iar eu nu pot decât să le dau dreptate. După ce am trecut de 25 de ani, singurii prieteni adevăraţi pe care mi i-am făcut pot fi număraţi pe degetele de la o mână. Poate chiar mai puţin.

Restul, vieţi pasagere care întâmplător s-au ciocnit de viaţa mea şi au realizat că pot găsi un profit oarecare din relaţia cu mine, financiar sau nu.
Adevărat, de la o anumită vârstă nu mai poţi să înghiţi chiar orice mizerie, aşa cum faci în tinereţea cea mai crudă a vieţii. Accepţi minciuna mai greu, accepţi mizeria mai greu sau deloc şi atunci, uşor uşor, faci loc în jurul tău.


Îmi aduc aminte de un fost prieten, coleg de muncă cu subsemnatul, căruia îi făcusem lipeala cu o tipă singură, bună, ţâţoasă, elegantă. Băiatul era deja într-o relaţie, el fiind genul care cum cunoştea o matracucă, cum automat se gândea că se însoară cu ea, doar că matracuca îi dăduse papucii, el suferea şi eu am zis să îl consolez..

Aşa că într-o seară, ne întâlnim, eu îi fac lipeala cu tipa respectivă, ăsta fericit nevoie mare mamă ce bunăciune bla bla. A doua zi, ne vedem în disco, fericire mare, dans, băute, alea. Până când primeşte un telefon, la care se ridică de la masă, mă ia deoparte, se scuză că are o problemă importantă cu încasările la muncă, se scuză şi la fată şi pleacă, neomiţând să îmi spună că o să sune imediat cum termină. Am uitat să menţionez că fata era din alt judeţ, venise în weekend şi stătea la el.

Trec câteva ore bune, mă hotărăsc să îl sun eu.

Frate, nu ştiu cum să-ţi spun, dar m-a sunat Maricica (sau cum îi spunea tipei cu care se însura în perioada aia) şi a vrut să ne întâlnim.
– Păi bă, de ce nu mi-ai zis şi mie şi m-ai lăsat ca pe fraier în aer iar pe femeia aia la fel?
– Ce să zic, se mai întâmplă, asta e viaţa.

Nu am mai vorbit niciodată cu respectivul `prieten`. Nu m-a deranjat că i-a dat papucii ăleia (fără să facă sex, btw). M-a deranjat că m-a minţit, atât. Între timp el s-a despărţit de Maricica, a tot visat că se însoară cu încă vreo 3-4 Maricele. Poate nu a fost mare brânză, dar aşa cum spuneam, de la o anumită vârstă nu mai poţi să accepţi minciuna şi măgăriile, nu din partea unui om în care ai încredere. M-ai minţit, hai la revedere, e o lume minunată, în care vei găsi, numai prietenii. Pe mine lasă-mă în durerea mea.

E clar probabil că acest articol nu se adresează copilăraiei de 20 de ani ce voiajează pe aici, ci bătrâneilor ca mine, care îşi cară anii cu greutate în spatele apăsat de vârstă şi vremi.
Voi cum procedaţi?