Avem la bloc o vecină, când eram copil, doamna Scorlea. Doamna Scorlea era prietena mea, pentru că stătea la etajul 1 și mă primea să beau apă când eram încălzit de la alergat de joacă, ca să nu mai urc până la 9, pentru că nu funcționa liftul, societatea comunistă multilateral dezvoltată trebuia dezvoltată cu sacrificii. Avea și 80 de ani, bănuiesc că era fericită că cineva mai vorbea cu ea.

Ei îi mai povesteam lucrurile urâte din viața mea, certurile, bătăile, nedreptățile, pentru că nu aveam cui altcuiva să spun. Probabil, fără ea, aș fi fost mult mai sărit de pe ax față de cum sunt acum.

În general, poveștile mele se încheiau cu mine spunându-i că nu îmi doresc nimic mai mult pe lume decât să cresc mare și să scap de tot, să fiu liber și să nu mă mai uit înapoi. La care ea îmi spunea, invariabil, în glumă

– Trece anii, mamaie, trece și nici nu o să îți dai seama că deja ești bătrân și că era bine să fii copil.

Au trecut anii, doamnă, pentru toți. În continuare sunt fericit că am crescut și am scăpat, nu îmi pare rău că nu mai sunt copil, am urât îngrozitor anii ăia, dar, al naibii ei de ani, au trecut prea repede. La minte mă simt de 27 de ani și nici nu cred că au trecut atât de repede.

De fapt, voiam să zic că ieri a terminat fiică-mea cea mare clasa a 4 a și, oficial, în toamnă, începe cursul gimnazial. Pur și simplu nu știu când naiba s-a dus timpul, că ieri o duceam în anul 1 la grădiniță…