Scris de Mihail

Am citit articolul lui Cetin despre bătaie. Eu nu am fost bătut… am mai luat câte o palmă sau două, dar astea-s nimic. Deși mama a fost mereu încurajată de bătrânele din bloc să mă bată, cât încă mai pot sta pe „latul patului”, ca să mă „facă om”.

Cu toate astea am o poveste cu și despre bătaia asta „ruptă din Rai”. Eram acum vreo 8-9 ani în tramvai la ora în care părinții își iau copiii de la grădi’ și se duc spre casă. La un moment dat se suie o doamnă cu un copil de 5 ani, să zic.

Primul lucru care m-a șocat a fost că băiețelul refuza să urce în tramvai. Când în final a fost suit cu forța, am văzut că era foarte agitat și plângea tare de tot. De obicei, nu bag în seamă chestiil de genul, că am căști pe urechi, dar ele se dovedeau a fi inutile în acest caz.

Pentru că nu se potolea, mama l-a trântit de perete, apoi l-a aruncat pe scaunul din fața mea zici că era un sac de cartofi. Câteodată nu faci așa nici sacul de cartofi, că riști să-l rupi și să împrăștii cartofii pe jos.

În timp ce el urla cu toată ființa lui și se zbătea, mama îl mai lovea din când în când.

„Uite câte îmi faci tu mie. Uite, din cauza ta trebui să spăl pantalonii”.

Și, jap, îi mai dă una. De fapt, zici că avea coregrafie, ca la Dansez pentru Tine. 1 – dat cu capul de perete, 2 – una peste ceafă, 3 – una peste bot. Copilul nu se oprea din plâns. Văzând că ne uităm la ea, l-a tras de pe scaun și l-a dus în mijlocul tramvaiului.

Acolo l-a mai dat de câteva ori cu capul de perete (bine o „ajuta” și tramvaiul care se legăna din când în când) în timp ce-i spunea că i-a distrus viața și că o duce la disperare. Am vrut să mă ridic, să mă duc la ea și să-i „spun” și eu că mă disperă. Sigur, după „modelul” ei.

Dar cum mă ridicam eu, pe lângă mine a trecut o doamnă, pe semne că era educatoare sau psiholog. S-a pus pe vine lângă copil și a început să-l mângâie, copilul părea că se calmează.

Mama, vizibil deranjată că cineva i-a stricat „ploile” s-a repliat rapid:

„Așa-mi face mereu, nu mai pot, urlă zilnic! Nu știu ce să mă mai fac cu el!”

După ce am coborât din tramvai, mă gândeam la unele chestii:

Dacă acel copil s-a potolit când a vorbit doamna aia cu el, poate problema era la mamă?
Sau dacă nu era așa, de ce nu s-a dus cu el la un doctor?
De ce fac unii copii, dacă nu sunt capabili să-i crească, în adevăratul sens al cuvântului. Un copil nu e o jucărie de pluș, nu e un câine aciuat în curte sau la scara blocului…

Un copil necesită timp, răbdare, atenție, dedicare. Unii nu înțeleg chestia asta, pentru că ei merg pe cele două principii românești ale „parentingului tradițional” – „Eu te-am făcut, eu te omor” și ”Bătaia e ruptă din Rai!”. M-am uitat la RAI 1, n-am văzut, poate era pe RAI 2.

Mereu am susținut că prima dată părinții trebuie să se comporte frumos cu copii lor și să îi respecte, apoi să ceară asta de la copii lor. Un copil nu e un animal pe care acolo unde-l pui, acolo stă și face doar ce-i spui. Oricât de „cuminte” ar fi.

Dacă ai un părinte care este abuzator (fizic sau emoțional) sunt șanse mari să ai tendința să fac și tu asta când vei fi la rândul tău părinte. E puterea exemplului. Ți se imprimă în subconștient o stare de fapt, un modus vivendi/operandi.

Sigur, sunt și cazuri în care copii sunt foarte răzgâiați, dar acolo cred că soluția corect este mersul la psiholog/psihiatru. Unele comportamente chiar trebuie corectate, dar nu bătaia este soluția, cel puțin în opinia mea.

Înțeleg că trăim într-o lume în care viața e grea, în care e greu la job, prețurile sunt mari etc. Dar copiii nu trebuie să fie niciodată vinovați pentru problemele personale ale părinților. Nu așa funcționează viața, chiar dacă așa au fost unii educați să creadă.

Mulțumesc că ai citit postarea.
Poți să îmi susții eforturile cu o cafea pe Patreon ->

Susține-mă pe Patreon

Alte articole din arhiva de aur

Ia sa va punem taxa de intrare
Articole Vechi
Treceri pentru persoane cu dizabilități