Seriale care au pornit bine și s-au fâsâit

Știu că sunt imatur la lucrurile astea, dar mie îmi place să mă uit la filme pentru adolecenți, povești, chinezi zburători și tot tacâmul de divertisment copilăresc din media. Atâta pot eu, viața e suficient de complicată și stupidă de una singură, nu trebuie să mi-o mai complic eu cu drame și tragedii imaginare, să număr la final câte batiste am umplut de lacrimi. Pentru că și băieții plâng. Câteodată.

Problema cu filmele și serialele actuale este că sunt pitchuite de echipe deștepte, care vând idei la Netflix, Amazon and shit, pentru că acolo sunt banii, cashcowsurile cumpără ideile respective, doar că există o singură problemă. Ideile sunt făcute pentru un singur sezon. Nu au un ansamblu gândit pe o perioadă lungă, nimic înghegat, totul e la Dacă iese primul, vedem noi. Și uite-așa, seriale care pornesc bine, ajung în situații gen Lost sau ăla care a evadat din toate închisorile din US, împreună cu fracsu, după aia cu nevastă-sa, după aia doar nevastă-sa etc.

Locke and Key
Am aflat de el de la fii-mea. O idee mișto, ceva cu niște chei pe care ți le bagi în cap și se deschid portaluri, capeți puteri diverse, faci separări astrale, lucruri de mare angajament, care m-a prins. Am văzut tot sezonul 1, mi-a plăcut, am așteptat cu nerăbdare, pentru că l-au lăsat in cliffhanger și după aia…praf.

Am stat și am calculat, în cele 10 episoade ale S02, cât este acțiune reală și subiect. Circa 20 de minute, din 10 episoade. În rest gemete, oftaturi, cum reziști, situații cretine, incompatibile cu bunul simț și logica, întorsături tip telenovelă, în care good guys și bad guys mai au un pic și încep să danseze ca în filmele indiene, dialoguri la limita demenței (demență indusă celui ce privește), vă zic, grohăitor de prost, imbeciloid, incredibil. Și, din păcate, din cauza problemelor psihice pe care le am, trebuie să mă uit și la S03, nu pot să încep un serial fără să aflu cum se termină.

Warrior Nun
Chiar vă recomand S01. E făcut după niște benzi desenate celebre, cu niște călugărițe care luptă împotriva monștrilor, diavolului, ceva de genul. Iar primul sezon e relativ bine scris, cap coadă, are sens ce se întâmplă, e alert, luptele sunt haios regizate, tipa Warrior Nun e bună cu crăci, all good. Și se termină și ăsta în Cliffhanger.

S02…well, acolo s-a dus dreaq farmecul lui S01. Aflăm că de fapt bad guy nu e înger, dar nu e nici diavol, e de undeva, unde e cineva care nu îl place. Aflăm că toate religiile funcționează pe aceleași scripturi și anume cele catolice, luptele devin ultra mega penibile, CGI-ul la mișcările worrior nun-ei zici că e făcut la studiourile Buftea de ăia care l-au jefuit pe Tim Burton, totul devine penibil și se vede, efectiv că e făcut pe genunchi și nu a existat niciun plan anterior, vreo legătură de subiecte.

Fate: The Winx Saga
Știu, e rușinos, e film cu fairies, dar dați-i o șansă, dacă vreți să vă relaxați mintea. Are subiect decent, actorii nu sunt cei pe care îi vezi zilnic, pivotând pe la toate serialele și filmele din piață, eroina principală, iarăși, cu crăci și, în plus, primul sezon are sens, e gândită acțiunea de la început la sfârșit, inclusiv cliffhangerul de final.

După care, în S02, își bat joc de tot ce și-ar putea bate joc cineva. Subiect, eroi, idee, oamenii uită brusc crime, criminalii devin brusc preferați, ba zânele sunt mega puternice, ba sunt niște proaste de nu îți vine să ridici ochii din pământ de jena lor, toată lumea devine homosexuală, grasa grupului își mărturisește, plină de curaj, orientarea sexuală într-o școală de zâne unde oamenii au relații 3some la modul obișnuit, energia magică se câștigă și pierde ca la alba-neagra, funcție de cum au nevoie scenariștii în episod. Varză, durere, suspin.

The midnight club
Serialul ăsta a pornit incredibil de bine. Niște copii bolnavi de cancer în stadiul terminal, într-un sanatoriu de îngrijiri paleative și viața lor. În plus, niște povești imaginare spuse de fiecare, în clubul lor, unde se strângeau la miezul nopții.

Și asta e tot. Aia a fost ideea și cred că a prins la producători datorită emoției pe care o transmite, copii, cancer, moarte, durere etc. Atât durează conceputul, 3 episoade, singurele care par gândite și scrise de la 1 la 3 și au ceva legătură. Restul sunt niște insăilări obosite, plimbări lungi pe coridoare și discuții rezemați de tocul ușii, traume de iubire lacrimogenă, traume de iubire unde cei doi tineri, în care fierb hormonii, așa cum fierb în toți adolescenții și care mai au circa o lună de viață, se salută cast la despărțire și nu fac sex, pentru că sexul nu e bun în afara căsniciei.

Și când te gândești că serialul ăsta îl păstrasem să mă uit cu Luna, pentru că na, subiect lacrimogen, emoții and stuff, altfel îți bagi femeia între cearceafuri după ce a suferit puțin la TV. Pe la episodul 7 adormise… Nimic diferit față de alte aventuri erotice cu bărbacsu

Acum îmi strâng curaj să mă uit la Breaking Bad. Prima oară când l-am început, am abandonat după episodul 2, mi s-a părut cel mai obosit, prăfuit și plictisitor serial din istorie. Încerc să îl văd pentru că na, face parte din pop cultura mondială, vreau să mă țin la curent. Sper să nu pățesc ca la Supernatural, pe care, în sfârșit, am abandonat definitiv să îl văd, după 3 încercări, cea mai lungă din ele a fost eroismul cu care am ajuns la episodul 6. Sau ca la How I met your mother, unde am sărit la ultimul episod, doar ca să văd cine e mă-sa ălora și să fiu dezamăgit.

Later edit: Dacă v-ați uitat la Wednesday și, dintr-o dată, vi se pare ciudat că, din rolul clasic Wednesday, de puștoaică rece, killer, cu replici cimitireale, se transformă într-o adolescentă emoțională, cu trăiri emoționale și acțiuni emoționale, oftaturi de iubire și emoția primului sărut, să știți că filmul se rupe după primele patru episoade, regizate de Tim Burton. Oboseala din ultimele patru episoade se datorează genialilor Gandja Monteiro și James Marshall, care au reușit să dea de gard ideea inițială și să o transforme într-un chick flick fad.