Zilele astea mi s-au confirmat bănuielile pe care le aveam în legătură cu o parte a meseriașilor din presa scrisă. Poate nu știați, dar în presă se pare că se poartă strămoșescul obicei al șantajului. Sau taxa de sponsorizare. Vrei să nu scriem de rău despre compania ta? Ia sponsorizează-mi tu mie o excursie, dunno, în Japonia, sau la Las Vegas. Ai dat campanii altor ziariști, iar pe mine m-ai uitat? Greșit, hai să îți demonstrez ce ai greșit, până când realizezi ce greșeală ai făcut.

Nu aș fi scris despre asta. În nici un fel, nu îmi pasă în mod deosebit de rasa muribundă autonumită jurnaliști români. Vor muri, profesional vorbind și, pe cadavrele lor se vor ridica oamenii care au cu adevărat chemare.

Am scris pentru că, din păcate, am observat dezvoltându-se aceleași obiceiuri și la jurnaliștii de tip nou, bloggerii. Manifestându-se mai acut la modul cum, nu fac parte din campania ta? Ai belit-o să mă ierți.

Mi-e greață, vă spun. Greață teribilă. Trec peste multe lucruri, dar peste asemenea mizerii, nu reușesc. Nu îmi cereți nume. Acum rămâne la nivelul de anonimitate și avertisment.

Acum.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.