Citeam articolul ăsta la vecinul de blogosferă despre cum reacționează românii la problemele pe care le au copiii cu greutatea rucsacului de școală și mă voiam să precizez că problema e mai profundă decât atât.

Din calitatea de părinte am asistat, consternat, la situații în care părinții, chiar ei, tranzacționează sănătatea, integritatea sau demnitatea propriilor copii doar ca să nu supere cadrele didactice.

Fie că vorbim de învățătoare, profesori sau diriginți, indiferent ce nenorociri fac ăștia din urmă, indiferent de abuzurile pe care le comit, de discriminări sau de marginalizări, părinții nu vor lua atitudine, nu vor contesta situația, dacă nu este vorba despre COPILUL LOR. Și nici atunci toți.

Pentru că, e în mentalul colectiv scris, că pe capul plecat sabia nu-l taie. Și e mai bine să tăcem din gură.

Văd părinți care sunt marginalizați de către ceilalți părinți pentru că ridică niște probleme care sunt ale tuturor copiilor din clasă. Dar o deranjeză pe doamna, și așa ceva nu se face. Mai bine ne delimităm noi de el și vedem ce vom face cu copilul.

Nu știu cum se pot privi în oglindă și cum își pot privi copiii în ochi seara, când știu că mai devreme cu câteva ore au ales să valideze prin tăcere toate abuzurile și nedreptățile la care cei mici sunt expuși, doar pentru confortul și liniștea cadavrelor didactice, care sunt acolo, plătite din banii lor, ca să educe copiii lor și să-i ghideze pentru viitor.

Cam asta e putregaiul în care ne zbatem, suntem ăia ce își scot copiii la mezat, în loc să lupte alături și pentru ei, doar ca să nu se supere generatorul de probleme din fața clasei.


Foto