Vi-l prezint pe Popică

Ce frumos e negrila.

Catelul pare dragut, dar imi aminteste de cainele cumparat de nevasta-mea cand eram plecat un delegatie, un foxterier absolut superb, tricolor, pedigree, dulce foc pana la 5 luni.
Dupa aia facea ordine in casa, numai la mine avea dubii cine e seful, in rest nu discuta, nu latra, nu maraia, nici macar nu se incrunta, musca direct.

Sa va traiasca!

Fain fain fain, are o mutrita bestiala! O sa fie unul de talie medie, nu cred ca va fi mare. Sa va bucurati cu drag de el, cu totii. Sper sa fie un companion grozav, mai ales pentru copii. Eu cand eram mai mica (sub 7 ani) nu ma lasau nici cum sa vin cu animale in casa (ca aveam si de unde, cum tot perindam pe afara in spatele blocului). Dupa aceea am adus prima pisica la 9 ani in casa. Si apoi mi-a zis mama: ” Ti-o trebuit animal, grijeste de el. Tu ii cureti litiera si daca strica ceva, o sa platesti pentru asta” . Eu muta, ma uit la mama: “Da’ cum sa platesc ca n-am bani!” la care ea “Eheee, este de dus gunoiul, de spalat vasele, de pus haine in masina de spalat…” :))))) Primele sase luni au fost crunte. Era mica, zapacita si rea de tot. A distrus canapeaua cu unghiile ei, pana m-am gandit sa ii fac o scarita din sfoara pe care sa isi ascuta unghiile in ea, din intrebate pe ici pe colo care mai aveau animale. Mai incolo se potolise si era cuminte si i-a devenit draga si mamei ca numai cu ea dormea (scorpia!) :))) Eu zic ca e bine pentru copii sa aiba un animal de casa, de la o varsta putin mai inaintata si sa fie inclusi in cresterea lor cu tot ceea ce inseamna, ii responsabilizeaza mult mai mult, pe langa beneficiile bine-cunoscute 🙂