Nu știu dacă e caracteristică româniei, dar oamenii au, în general către propriile odrasle, un comportament pe care nu îl pot caracteriza decât distrugător de psihic.

Și îmi vine în cap chestia asta, când îți pui copilul să facă ceva, sau vrea el să facă ceva, să vorbească cu cineva, să spună o poezie pe scenă, nu știu, ceva ce, la un moment dat, îi trezește o senzație de teamă, se emoționează și se blochează.

Și, practic fiecare părinte, este Ooooh, te-ai rușinat, lasă, nu e nimic.
Oamenilor, semnalizând public că ați văzut și ați simțit ce s-a întâmplat, FIX ÎN MOMENTUL în care s-a întâmplat, nu faceți decât să îi creați copilului un instinct pavlovian. Nu va mai putea face niciodată chestia aia, fără să se gândească că părintele său a văzut cum s-a făcut de râs în public.

#decâtzic

Dacă v-a plăcut ce ați citit, dacă știți că am rămas din ce în ce mai puțini oameni verticali, avem și noi nevoie de voi.

Alte articole din arhiva de aur