Nu știu dacă e caracteristică româniei, dar oamenii au, în general către propriile odrasle, un comportament pe care nu îl pot caracteriza decât distrugător de psihic.

Și îmi vine în cap chestia asta, când îți pui copilul să facă ceva, sau vrea el să facă ceva, să vorbească cu cineva, să spună o poezie pe scenă, nu știu, ceva ce, la un moment dat, îi trezește o senzație de teamă, se emoționează și se blochează.

Și, practic fiecare părinte, este Ooooh, te-ai rușinat, lasă, nu e nimic.
Oamenilor, semnalizând public că ați văzut și ați simțit ce s-a întâmplat, FIX ÎN MOMENTUL în care s-a întâmplat, nu faceți decât să îi creați copilului un instinct pavlovian. Nu va mai putea face niciodată chestia aia, fără să se gândească că părintele său a văzut cum s-a făcut de râs în public.

#decâtzic

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.