Cred că marea majoritate a bloggerilor non ziariști, care nu au blog din dorința aia turbată de a face bani, au bloguri pentru că simt nevoia de a se putea exprima liber, fără îngrădirile vreunei puteri superioare. Mai ales cei care au probabil ștate vechi pe internet și au avut ocazia de a activa pe forumuri precum Softpedia, unde metoda pumnului în gură și mentalitatea că moderatorul e dumnezeu sunt bazele funcționării unor sisteme punitive stupide și totalitariste.

Mă gândesc că probabil, la un moment dat și ziariștii s-au simțit la fel cum se simt acești bloggeri de început de drum. Proaspeți, plini de elan, avizi de dreptate și plini de puterea ce ți-o dă lipsa impuneriolor de orice fel. Se știe cum au ajuns ziariștii secolului 21. Nu mai sunt avizi de dreptate, ci de bani, adevărul este de partea celui ce oferă mai mult iar cenzura editorială este la ea acasă în orice redacție.

Și așa ajungem la proaspeții bloggeri ai zilei de azi. Toți sunt dornici de știri, care mai de care se calcă pe cefe pentru a da primii știrea că Bucureștiul este sub cenușa vulcanului Elfiorghilighimicilighir sau că Lech Kaczinsky a trecut Styxul de mână cu soția.

Până aici, nu ar fi nimic. Doar că apare o mică PROBLEMĂ. Bloggerul consideră că blogul său îi conferă o putere uriașă, poate prin anonimitatea sa, poate prin hiperbolizarea proprie și autosuficientă a propriei valori.

Așa că bloggerul 21 (secol 21, dar mi-e și mie lene să scriu chiar tot) consideră că poate spune orice, oricum și oricând, despre oricine.


Ne trimite o firmă un mail? Ah, o dăm pe blog. Dacă se poate o și înjurăm, cât de tare putem, ca să arătăm cât de ai dracului suntem noi. Da, uităm că, la un moment dat, ne-am făcut cont pe acel site, bifând că vrem să primim mailuri de la ei. E convenabil să uiți. Dar ce senzație frumoasă e când tu, până nu demult un agarici dintr-un oraș uitat de lume, dintr-o țară uitată de lume, poți să faci cunoscut lumii înjurăturile tale la adresa unei firme, poate chiar multinaționale.

Ne ducem la o reuniune organizată de vreo firmă și nu ne place pieptul de rață cu caise, că nu e ca la mamaia Blizbocea acasă? Nu scriem de ei nimic, așa, de-al naibii, să știe data viitoare ce gusturi avem la mâncare.

Ne invită careva la munte sau la mare, iar berea e prea caldă și apa din piscină prea rece? Să vezi ce o să scriem de rău de ei. Să vadă puterea bloggerilor și data viitoare să ia măsuri în consecință.

Cea mai funny chestie întâmplată recent, de acest gen, a fost când un blogger, dealtfel destul de cunoscut, și-a dat acordul să participe la o campanie publicitară pentru un site nou lansat.
Iar când ulterior a primit mail cu informații de la respectivul site, a uitat că el practic endorsează acel site și s-a apucat să îl înjure pe twitter, cu elan muncitoresc.

Ce reacție poți să ai, ca proprietar de business, ca antreprenor sau ca manager de corporație, văzând un asemenea grad de infantilism? Poți gândi o colaborare pe termen lung cu oameni pentru care înjurătura este un motiv de a trăi? Ai putea să bazezi viitorul angajaților tăi și al firmei tale pe toanele de moment ale unor copilași care percep libertatea doar ca pe libertatea de a face orice, nu libertatea de a face orice, fără să îl deranjezi pe cel de lângă tine?

CÂND TOATĂ LUMEA LATRĂ, ORICE LĂTRAT SEAMĂNĂ UNUL CU CELĂLALT.

De ce am scris asta?
Pentru că am văzut că iar erupe subiectul banilor printre bloggeri. Și desigur, apar din nou acele argumente clasice, cum că nu sunt ajutați, nu sunt băgați în seamă, Arhi nu vrea concurență și alt etîcîuri.

Nimeni însă nu se gândește că poate el greșește cu ceva, poate el nu face bine, poate el, deși activează într-un domeniu numit Social Media, are skillurile sociale ale unui elefant într-un magazin de porțelan.

E mai ușor să dai vina pe alții.