Scris de Joyanna

–Iubitule, azi un pacient m-a cerut de nevasta!
Iubitul ma priveste 3 secunde cu atentie si ingrijorare apoi raspunde :
–Sper ca l-ai refuzat!

Maddame doreste sa completeze un album cu meseriile cititorilor. Una e aici : asistenta medicala in psihiatrie. De obicei cind spun cu ce ma ocup, persoanele au o reactie de usoara repulsie “lucrezi cu nebuni adevarati? aia plecati cu sorcova?” Le e teama. Mie nu imi mai este. In sectie sint maxim 16. Afara sint mult mai multi…

Fiecare loc are casa lui de nebuni: la Iasi e spitalul Socola ( “Socolistule!”) ,in Bucuresti “du-te si te trateaza la Spitalul 9!”, in America e “cuibul de cuci” (“va amintiti de ” Zbor deasupra unui cuib de cuci”?), Italia are comunitati psihiatrice , in Spania sint manicomiile.
Uneori se ride: Gigi e un mosnegut cu parul alb si fara dinti care neaparat trebuie sa isi intinda niste crema pe pletele ramase , de orice fel, de la crema de ghete pina la cea de miini, sa se protejeze impotriva radiatiilor extraterestre.
–Gigi, hai sa faci dus!
–Nu pot!
–De ce?
–Nu ma lasa mama!
–Dar , Gigi, mama ta nu e aici!
–Ba da!
–Unde?
–Sub pat!
Daca ma uit si n-o gasesc, iese scandal. Daca ma uit si o gasesc, iese panarama. Puii mei, las pe cind vine femeia de serviciu si da cu matura pe sub pat, s-o scoata ea la iveala. Las dusul pe miine.

Doamna S e o fosta profesoara de engleza, veche cunostinta de-a noastra, din cind in cind se reacutizeaza si are nevoie sa reajusteze terapia. Intr-o zi privea la televizor vizita papei in Turcia. I se parea ca Papa arata cam trist. Si-a amintit ca in urma cu 30 ani un turc atentase la viata unui alt papa si a pus mina pe telefon “Alo, Politia? Cred ca se pregateste un atentat la viata Papei!” In citeva ore ne-o aduceau plocon.

Fecioare Maria, imparati ai Universului, spioni secreti, ginerele lui Putin, emisari ai unor lumi extraterestre… Napoleon inca imi lipseste din colectie. Unii sint adevarati vampiri energetici, altii au nevoie de o “resetare”.

Uneori citesc in ziar despre fapte petrecute in urbe si apoi ii regasesc pe faptasi in sectie. De obicei sint la categoria “de plins”. Daca sinteti impresionabili nu cititi paragraful urmator!!
Femeie cam saraca cu duhul, insarcinata , naste singura la domiciliu, in pat (nu era primul copil). N-are sot, locuieste cu parintii.. Lasa nou-nascuta sub plapuma si pleaca sa faca treburi prin casa. Cind o gasesc parintii femeii, bebelusul era mort. Anunta politia, femeia e adusa la noi pentru expertiza psihiatrica. Din cercetari rezulta ca copila se nascuse vie si murise sufocata. Birocratia impune inregistrarea ca nascuta si apoi decedata (daca ar fost vorba de un fat expulzat mort, situatia ar fi fost diferita). I se cere femeii sa puna un nume . Si ea alege Speranta.
Barbat de 80 de ani, fost profesor stimat, exasperat de bolile lui si ale sotiei, paralizata la pat de multi ani. Sint ingrijiti de fiicele lor, fiecare vine, pe rind, sa ii ajute la treburile zilnice. Badanta care ii ajuta in casa i-a lasat de azi pe miine si inca nu au reusit sa gaseasca o inlocuitoare. Nevasta se plinge mereu “Nu mai pot, nu mai pot, as vrea sa se termine o data, sa ma stringa Dumnezeu! ” Intr-o seara barbatul e cu moralul la pamint. Scrie un bilet de scuze, motiveaza ca nu vor sa fie o povara pentru fiice. O suna pe cea care trebuia sa vina sa doarma cu ei in noaptea aceea, spunindu-i sa vina mai tirziu decit de obicei si nu singura, dar mai ales nu cu nepotul. Cu cutitul de bucatarie o omoara pe babuta, apoi incearca sa se sinucida si el, dar nu mai are forta pentru lovituri decisive, se raneste destul de grav. Intre timp soseste politia, alertata de un vecin , la putin dupa aia ajunge si fiica, ingrijorata de mesajul telefonic. Cind a fost adus la noi, pentru vreo doua zile parea ca nici nu-si amintea ce se intimplase. Apoi, in timp ce vorbea cu un politist , ceva face click si incepe sa plinga “60 de ani impreuna!!! ce-am facut? Eu trebuia sa mor!”

Prima zguduire mai serioasa am avut-o cind a fost internat tatal unei colege de scoala a fiului meu. Ii cunosteam de vreo doi ani, erau o pereche care iesea in evidenta: masina ochioasa, imbracati mereu de firma, ea eleganta pina in virful unghiilor. Nu-mi imaginasem niciodata ca ar fi putut avea alte probleme inafara de asortarea cerceilor la pantofii cu toc.
A doua, cind am avut ca pacient un vecin. Impactul emotional a fost teribil, pentru ca am realizat ca oricine poate avea o cadere, un moment de explozie sau implozie in care i se stinge lumina , pur si simplu. Salvarea depinde de persoanele care stau in jur: daca reusesc sa lase prejudecatile la o parte si sa inteleaga ca e nevoie de ajutor specializat, primul pas bun e facut.

Din cind in cind cite o tentativa de sinucidere nereusita . Aproape toti , dupa ce vorbesc cu medicii psihiatri, isi dau seama ca nu luasera in calcul toate posibilitatile, ca avusesera o viziune partiala, depresia le pusese ochelari de cal. Ca gestul final nu era unica iesire. Cind esti in mijlocul furtunii, nu mai gasesti cararea buna. Cetin propunea cuiva ajutorul unui psihiatru, spunindu-i ca un tratament i-ar putea face ordine in dezechilibrul de substante din creier. O formulare simpla, eleganta si corecta. Un link fara pretentii gifer.com/en/Bypc

Frica de-adevaratelea mi-a fost o singura data. Nu ma sperie cei care au momente de agresivitate , chiar daca am vazut medic palmuit sau imbrincit. Dar am avut o pacienta cu personalitate multipla. Imi spusesera ca din cind in cind zicea ca se numeste Ivan si ii acuza pe toti de antisemitism impotriva lui. Intr-o noapte faceam rondul de garda, in mod normal intru in camere sa verific ca toti dorm linistiti. Cind m-am apropiat de camera femeii, am auzit voce de barbat care palavragea . Eram deja nemultumita, intilnirile nocturne sint interzise, mai si inchisesera usa . Am pus mina pe clanta si in clipa aceea am realizat ca toti pacientii barbati erau in camerele lor. Ca era insasi femeia cea care vorbea, cu voce schimbata. Mi s-a facut teama pe loc, o frica irationala, desi imi repetam “Stii foarte bine cum stau lucrurile, nu ai de ce sa te sperii!” Am anuntat colegii si impreuna am decis “don’t open that door!”

Dupa toate astea, va asigur de un lucru: toti aveti un diagnostic, doar ca nu e oficial ! 🙂

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.