Laura Stoica, 20 de ani

Nouă martie, ziua în care lumea a devenit puțin mai săracă. Laura Stoica a plecat în 2006, la doar 38 de ani, iar de atunci parcă nimeni nu a mai reușit să umple golul ăla specific pe care îl lasă artiștii care chiar au ceva de spus.

Știi ce mă enervează? Că trebuie să moară cineva ca să ne amintim cât de mult conta. Laura Stoica nu era doar o voce, era un fel aparte de a simți muzica românească. Nu țipa, nu forța, nu încerca să impresioneze. Pur și simplu era acolo, cu toată vulnerabilitatea ei transformată în artă. Și asta, dragii mei, e cel mai greu lucru din lume.

Am crescut cu piesele ei fără să îmi dau seama că asta fac. Ți s-a întâmplat și ție, sigur. Auzeai la radio și nu schimbai postul. Vedeai videoclipul la TV și te opreaai din ce făceai. Asta pentru că Laura avea ceva ce nu se poate învăța la nicio școală de canto și la niciun concurs de talente. Avea autenticitate. Suna a om adevărat, nu a produs.

Dacă asculți acum piesele ei, realizezi cât de bine au îmbătrânit. Nu sună datat, nu sună penibil cum sună multe hituri din anii 90. Sună pur și simplu bine. Pentru că muzica făcută cu suflet nu are termen de valabilitate.

Mă uit la ce se întâmplă azi în industria muzicală românească și mă întreb ce ar fi zis Laura. Probabil ar fi ridicat din umeri și ar fi continuat să cânte ce simte, ignorând trendurile și algoritmii. Asta făcea ea oricum. Nu se adapta, nu se compromitea, nu devenea altceva decât era ca să vândă mai bine.

Și poate de asta a rămas relevantă. Pentru că într-o lume în care toți vor să fie altcineva, ea a fost întotdeauna doar ea. Cu bune, cu rele, cu toate fragilităățile la vedere.

Nouă martie e ziua în care îmi pun playlist cu Laura Stoica și mă las purtat. Nu de nostalgie, ci de muzică bună. Pentru că asta rămâne după noi, nu anii în care am trăit, ci ce am lăsat în urma noastră. Iar Laura a lăsat destul cât să nu o uităm niciodată.

Dacă nu ai ascultat nimic de la ea în ultima vreme, fă-o. Nu pentru că e nouă martie, ci pentru că merită.