La o pãrți, ca vin

@Cetin, eu am avut zeci de tentative sa ma apuc și întotdeauna am renunțat in maxim 2 luni. Acum fac acuși 2 ani straight de sală (de 3 ori pe sapt, nu pot mai mult deși ar fi bine), doar pentru ca am găsit antrenorul bun. Fără sa am un sentiment de obligativitate și un om pe care să-l și respect pentru cum își face treaba nu sunt capabilă să fiu constantă :)).

A contribuit mult și ruptura aia de menisc după care îmi era frică și să urc scările, mi-am făcut curaj sa revin la sală în 3 luni cu tipul ăsta care m-a dus de la “aoleu aoleu mă doare operația” la mobilitate maximă și greutăți chiar impresionante. Mă ajută competitivitatea cu mine însămi și faptul ca pot să compar clar ca acum 2 săptămâni împingeam 70 de kg, apoi 75, apoi 80 etc … alta motivație nu am găsit, am căutat constant și e un struggle în unele zile, dar am programat mersul la sală ca pe o prioritate ca spălatul pe dinți sau jobul, nu îmi dau voie să programez altceva peste, orice altceva suporta amânare, n-o mai văd ca pe un task care poate fi oricând înlocuit cu ceva mai urgent/important etc. și au învățat ușor ușor și ceilalți din jur să înțeleagă ca e un program fix și nu mai aud d’alea cu “hai mă dă-o naibii de sală, mergem la bere ca te duci tu altădată”. Ca și sistemul de suport din jur contează, nu te ia nici dracu în serios când abia te apuci.

Also, pe fondul unei ușoare depresii și a unei anxietăți severe, mi-am dat seama cu diagnosticul și recomandarea de la psihiatru să fac și sport ca poate a fost și un răspuns automat al creierului care se hrănește cu senzația foarte faină de după sport – fie și doar pt o oră-două cat mă ține.

Dunno if it helps, dar niciodată n-am crezut ca sunt capabilă de sport, orice sport, am fost antisport și mișcare și constanță în absolut orice în viața :))

Btw, arăți f bine și neschimbat. Bravo.

Eu știu ca nu ai creierul construit să accepți un compliment dar azi am o zi bună și sunt sinceră :)))) just take it.