DALL·E 2023 12 01 10.00.13 A full body portrait of a woman in a contemporary, stylish Romanian blouse with a deeper neckline, subtly revealing cleavage. The blouse features vibr

Părinții mei au plecat din românia la începutul anilor 90. Deși aveau amândoi peste 50 de ani, și eu mă apropiam de 20 iar lumea din jur se îmbrățișa, plină de fericire pentru viitorul luminos ce ni se arăta, fără comunism, fără Ceaușescu, fără foame, dispreț și mizerie, au ales să plece din momentul în care s-au anunțat granițele libere, lăsând în urmă totul, familie, părinți, frați, tot. Atunci eram destul de surescitat și nu prea am pus întrebări dar, ani mai târziu, am întrebat de ce am plecat. Răspunsul a fost simplu. Dan, (mă numesc Dan Iuga, btw, nu o să o dau anonimă, nu mă căutați pe rețelele sociale, nu folosesc, lucrez în domeniu) ne-am pierdut tinerețea și viața în gunoiul acela. Știi cine a fost comunismul, foamea și bătaia aia de joc? Oamenii au fost. Nimeni altcineva. După lovitura de stat din 1989 lumea dansa pentru că căzuse capul hidrei, dar hidra erau ei. Tot răul, tot ce s-a întâmplat, s-a întâmplat cu complicitatea oamenilor, ei au fost motorul, ei au fost răul. Nu am vrut să ne trăim restul vieții între mizerabilii aceia, între toți turnătorii și securiștii cu sau fără ecuson.

Ne-am stabilit în Germania, partea federală. Germania ieșise și ea atunci de sub cortina rusă, se petreceau schimbări fundamentale în toate domeniile. Fiind vorbitori nativi de germană, pentru noi a fost simplu, părinții și-au găsit joburi rapid, eu am lălăit-o vreo 3 ani, sub pretextul că vreau să mă obișnuiesc, dar de fapt sufeream de lene cronică. Am mers, până la urmă, la Freie Universität, am terminat-o, în fine, nu contează, oricum, la final, tot în IT am ajuns să lucrez. Sunt, pentru cunoscători, unul din pionierii unui cunoscut limbaj de programare specializat pe energie și apărare.

Acum 10 ani, părinții mei au murit. Întâi brutal, tatăl meu s-a dus, după un cancer agresiv la plămâni, descoperit mult prea târziu. Fumător înrăit, nu a vrut niciodată să renunțe la țigări. Dane, de murit murim toți, nu contează cât de sănătoși suntem, la final. Am fumat o viață Plugar, Mărășești și Snagov. Lasă-mă să îmi savurez Marlboroul. Într-o zi a început să tușească, iar tusea i s-a oprit doar la morga spitalului Charité. Nu s-a chinuit, cel puțin așa îmi place să cred.

După el a urmat mama. Din momentul în care tata s-a îmbolnăvit, mama a tăcut brusc. Nu a mai vorbit cu nimeni, în afară de el. Tot timpul și-l petrecea alături de patul său, tot timpul îi vorbea și îi mângâia mâna cu perfuzia. În rest, era ca o umbră. Mânca dacă îi dădeam să mănânce, bea dacă îi dădeam să bea. Și atât. După înmormântare, am ajuns acasă și s-a băgat în pat, cu ochii goi și seci, privind tavanul. Așa o țin minte pentru totdeauna. în câteva luni, era sfârșit de vară, început de toamnă, s-a stins, în pat, cu ochii goi și reci. Nu avea vreo boală, pur și simplu inima i s-a oprit și nu a mai vrut să pornească.

După moartea lor, nu am mai putut sta într-un loc. Casa era prea mare, prea goală, nu îmi simțeam locul, nu găseam o urmă de pace sau liniște. Am vândut tot și, la îndemnul rudelor, am venit în românia. în decembrie 2012, mai exact, am intrat în țară, cu hainele de pe mine și un rucsac. Vândusem tot, lăsasem tot în urmă și veneam acasă, la ce mai rămăsese din familia mea.

Sigur, nu vreau să intru în detalii pe tema asta. Familiile sunt interesate de tine atâta timp cât prezinți interes, în vreun fel. Le plăcea ideea că suntem rudele din Germania, probabil aveam o aură de mister, plus bani. Când ești Dan Iuga, dintr-un oraș de ardeleni, parcă nu mai ești așa interesant. Mai ales că, deși ți-ai cumpărat casă în centrul orașului, ești destul de cu arici la buzunare, nu dai bani cu împrumut, nu lăcrimezi la lacrimogene care se termină cu Totul s-ar rezolva cu doar 10 000 de euro și altele.

M-am simțit bine, la început, în țară. Prin natura ocupației, am ceva bani, câștig consistent, nici părinții mei nu au fost chiar săraci, nu mai zic că am vândut o casă în Berlin. Pentru cei ce știu prețurile, e destul de mult. Nu ca în Florești de mult, dar orișicât. Așa că mi-am permis cam tot ce mi-am dorit, nu aveam griji și stres, latura sexuală a vieții mele era acoperită suficient, nu aveți idee ce lipici au doamnele din zona mea la bani.

Dar, după o perioadă, am început să fiu atent la ce mă înconjoară. Am început să văd ce înseamnă PSD. I-am urmărit pe Ponta și camarila, pe Năstase, pe Hrebenciuc, pe Gigi Ștefan, pe Oprișan. Cumva de pe margine, dar i-am urmărit. Am privit cu lacrimi în ochi episodul #colectiv. Am fost și eu, alături de alții, în piață, la stâlpi, odată cu OUG 13. Am fost în piața Victoriei când au intrat peste noi cu gaze și bătaie. Am urmărit bâlbâielile de guvernare ale USR-ului, singurii care aveau, ca plan, schimbarea româniei și o tentativă de bine pentru populați. Am fost la vot, în 2014, în 2019, în 2020 și am votat schimbarea, am votat ca să salvez țara de peeeseeedeee. Și au ieșit ai noștri, pe baza votului meu.

Ca, după aceea, să realizez că, ai noștri, sunt, de fapt, ai lor. Că cei pe care i-am votat (recunosc, am votat PNL, cu gândul că având mai multe mandate, vor avea mai multe șanse să lupte împotriva PSD) sunt, de fapt, aceiași oameni cu cei pe care îi urăsc. Că, deși am votat împotriva PSD, acum sunt guvernat de PSD și că șeful de facto al româniei este șeful PSD-ului.

Dar nu asta m-a revoltat complet. Nu, nici pe departe.
Ci faptul că, deși au fost trădați de către PNL și de Johannis, românii, TOȚI, in corpore, nu au nicio problemă. E just the usual day. Oamenii, în continuare, votează la fel, îi înțeleg pe cei din PNL, sigur, aveam nevoie de stabilitate, dar hai să nu mai vorbim politică, ia zi, ce faci în weekend, dăm o fugă până la Graz?

Și mi-am amintit de vorbele părinților mei, atunci când i-am întrebat despre plecarea din românia. Și de disprețul lor profund față de români și față de lașitatea și duplicitatea lor. Și i-am înțeles. Brusc, i-am înțeles. Nu credeam că o să pot fi de acord cu ei pe ceva atât de ireal și intangibil ca o caracterizare a unei națiuni. Am înțeles de ce au refuzat să vină vreodată în românia, deși și-au primit rudele în vizită și cazare an de an, de fiecare dată.

La mulți ani, românia? Nu de la mine. Scuip pe tine, românie și pe șobolanii care îți formează populația. O țară de lași hămesiți, care își sacrifică și vând viitorul copiilor pentru bonuri de masă, găleți de plastic și promisiuni.

Am scris mai demult aceste rânduri și i le-am trimis lui Arhi, cu rugămintea de a mi le publica pe 1 decembrie. Ieri, pe 30, am ieșit din țară, pe la Nădlac și da, am scuipat în urmă. Nu voi mai reveni niciodată acolo.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.