Scris de Stefania

Despre locuitorii Galitiei se spune ca nu se arunca sa exprime o opinie clara. O zicala spaniola zice “cind intilnesti un galitian pe scari, nu stii niciodata daca urca sau coboara” .
Sintem in inima Galitiei, asteptind autobuzul catre Ponferrada (in provincia alaturata, Castilla y Leon) de unde vom incepe pelerinajul nostru la Santiago de Compostela. Ne despart 210 km.
Intre timp intram intr-un bar sa luam micul dejun. Servesc doar la masa si e deja ceva lume. Tipul de linga noi protesteaza ca a asteptat un sfert de ora pina i-au adus cafeaua ceruta. Ca sa stiu cum sa ma organizez, intreb chelnerita “Scuzati, va rog, avem doar jumatate de ora pina la sosirea autobuzului, credeti ca reusim sa mincam daca comandam acum?” Ea ma priveste doua secunde si, ca o buna fiica a locului, rasounde “Comanda voastra poate fi gata, cum poate sa nu fie!”

La Ponferrada se afla un castel al templarilor, de prin 1200, conservat destul de bine, inclusiv un balconas extern zidului, stiti voi pentru ce (nevoile fiziologice umane nu s-au schimbat in ultimii 800 de ani, pe atunci nu fumau si nu beau cafea dar in rest, la fel ca noi…).
In zona moderna a orasului, aflat la poalele muntilor , un arhitect tembel a proiecat un zgirienori strimb, ca o cruce boanta, care se vede din oricare parte vii, cum zicea un jurnalist ” mai urit decit un fiu beat care isi bate tatal”
Ne-am cazat la un hostel pentru pelerini, luat certificatele de drumetie (necesare pentru a putea innopta in structurile dedicate si a avea reduceri la restaurante) si a doua zi am inceput El Camino de Santiago.
(Cu noua mea palarie ma simt mai degraba Indiana Jones)….

Azi am ieșit mai devreme.
După primii km ne-au ajuns din urmă un grup de tineri. Am mers pentru o vreme in spatele lor, auzind ce povesteau. “Va spun, tipul e incredibil, nu are toate țiglele pe casă. O dată nu reușea să deschidă mașina de spălat. A luat un ciocan și a spart hubloul!” Băieții rid in hohote și încet încet se îndepărtează.
Sunt tineri și agili. In fond, suntem aceiași călători care ne urmărim între noi. Dimineața ne despărțim, pe drum ne recunoastem și ne salutam “Buen camino!”, după amiază ne reîntâlnim in refugiile pentru pelerini.
Ajungem din urmă o fată pe care am văzut-o cu o seara înainte. Se numește Jasmine. Merge schiopatind. Ii dau un pic de unguent anti inflamator. Se apropie o doamna care călătorește împreună cu fiica ei. Au mîncat împreună aseară.
“Unde e prietenă ta vorbăreață?” “Mergea prea repede și eu nu puteam ține pasul. A plecat înainte, mă așteaptă în primul sat, la bar!” “Te-a lăsat singura?” “Eh, cînd mi-a propus sa facem împreună drumeția asta, i-am spus că nu sunt antrenată, dar m-a asigurat că va merge in ritmul meu. Însă acum ..”
Deschid gura sa fac o caracterizare in două cuvinte a prietenei, dar citesc în privirea Jasminei că știe deja ceea ce as vrea sa spun.. N-are rost să înfierez. Închid gura.
“Am și eu un tendon inflamat” spune doamna. Ii întind discul de bumbac cu unguent. “Ce răcoros, ce ușurare!” Văd că are scoica pelerinului, simbolul celor care merg la Santiago de Compostela. Sunt doua zile că o caut și nu o găsesc
“De unde ai cumparat-o?” întreb. “De la Leon. Am una in plus si pentru că m-ai ajutat, (chiar daca nu știu de ce) vreau sa ți-o dăruiesc” “Pentru că eu cred că ăsta e spiritul pelerinajului, sa ne ajutăm unii pe alții. Mulțumesc pentru scoica, nici nu știi ce bucurie îmi faci! Pentru mine va fi și mai prețioasă, obținută în felul ăsta”
“Atunci am donat și eu ceva!” mi-a răspuns, emoționată, cu o lacrimă in ochi.
Buen camino