Pe vremuri, viața multor ziariști și, ulterior, a unor bloggeri, era foarte simplă. Te trezeai dimineața, îți treceai degetele prin păr, miroseai chiloții, decideai că mai merg o zi, după care plecai să iei micul dejun la primul eveniment marcat în zi, eventual cât mai aproape de tine. Era o perioadă fastă din punct de vedere al evenimentelor, existau bani în piață, zilnic era ceva, o lansare, o conferință, un web2.0, orice îți putea asigura intrarea cu ajutorul legitimației de presă. Era de notorietate, dintre ziariști, pentru că nu vorbim de bloggerii abonați la hrană tip catering, gen Bunescu sau Panduțu, doamna Niculina Garici, poama tuturor ziarelor, o știau ca pe o capră beată toți portarii de hoteluri și de săli de evenimente.

Pentru că ziariștii acelor vremi își știau valoarea și importanța. Își cereau dreptul la mâncare cu vehemență și erau serviți cu umilință, pentru că puterea le stătea în pixul de aramă. Pix pe care îl furau și pe ăla, tot de la eveniment, eventual cu încă vreo 2-3 pachețele de promovare și niște mâncarică la pachet. Care mâncărică trebuia să îl țină tocmai până la prânz, când avea următorul eveniment cu hrană. Aici era bătaia mare, trebuia să o știi pe fata de la organizare, care îți spunea dacă e prânz pe bune, cu catering sau mult-urâtele pateuri cu ciupercuțe. Cine știa locul era favorit al sorții și, de obicei, era full de ziariști la evenimentele care dădeau mâncare la prânz. Erau fetele de la agenții Mamă, ce succes avem, pfuai, super organizare, bravo!

Seara era mai pe relax, la alegere, că deja poate erai sătul, voiai ceva mai simplu, mai lejer. Bătaia era pe evenimentele organizate în centru, este un bar, am uitat cum se numește, ceva pe un acoperiș. Trăgea condeiul jurnalistic seara acolo ca musca la…miere, plin de legitimații de presă. Mai o băutură drăguță Un gin tonic, te rog, dar abține-te la tonic, că mă balonează. Hai, dă-mi și un whisky cola, stai, ce whisky ai la cola? Aoleu, Jim Beam, suntem pe sărăkie? mai un fonfleu în farfuriuță, viața era frumoasă și destul de free, că ziaristul e sărac, băi, berbecule. Ca idee, eu cu Andrei am renunțat să mai mâncăm la evenimentele unde eram invitați, după ce l-am văzut pe papagalul ăsta întemeietor de advertising cum urlă la un chelner că nu îl lasă să mănânce, cum adică încă nu e deschis bufetul, tu știi cine sunt eu, bă?? Bă, eu sunt Ciușcă, bă, eu am construit tot ce e în jur, bă. Da, din 2009 am refuzat să gust măcar un pateu cu ciuperci. Ne era foame, ieșeam frumos vizavi de hotel, era o puiangerie, mâncam, ne întorceam înapoi la treabă.

Mi-am adus aminte de vremurile alea de haiducie și pișcotăreală citind comunicatul de presă de la Tesla, un model de calitate redacțională și acuratețe gramaticală, e ca și cum ar fi raiul punctuației acolo. Dar nu despre asta vorbim, cunoscându-l pe Elon, probabil nici agenție de PR nu au, e scris de băiatul care ține serverul în picioare.

Dar e funny cum se specifică, în RSVP, că se va servi mâncare și, de ce nu, și niște beuturici. Practic, cine a făcut anunțul și-a setat din start targetul de invitați. Oare Niculina o mai trăi? Sau Bunescu? Să îi zică cineva lui Panduțu că e mâncare moka pe 26 octombrie la sediul Tesla.
Hai, doamne-ajută că am făcut și o faptă bună azi.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.