Foto

Singura chestie pe care o pot reține din acest an este că am împlinit 42 de ani. Cineva, demult, pe vremea când prima cifră a vieții mele începea cu 2, mi-a spus că, odată cu vârsta, creierul face singur adaptarea emoțională și începi să apreciezi faptul că ai înaintat în vârstă, că te-ai maturizat, că ai alte obiective și gândești pe alte planuri.

Din păcate, acea cineva nu mai există printre noi, ca să mă pot duce să îi explic că Morpheus și Neo aveau dreptate și că în Matrix intri cu propria ta percepție mentală asupra persoanei tale. Iar imaginea mea mentală este a unui puști de 17 ani, slăbuț și cu părul lung, ușor aerian, plin de speranțe, plin de bunătate și gata de a fi păcălit de viața din nou, și din nou, și din nou. Și extrem de mirat că trebuie să educe el, un copil, niște copii.

2016 nu a fost un an memorabil pentru mine, dpdv al vieții extra-familiale. A fost un an plat, fără nicio realizare consistentă, fără nicio pierdere consistentă, pur și simplu a trecut pe lângă mine, cumva îngrădindu-mă în niște limite pe care eu personal nu aș fi vrut să le am.

Ca de obicei, nu am scris nimic la cartea vieții, cum probabil nu o să o fac decât dacă ajung ca stăpânul lui mirciulică, strâns între 4 pereți și cu program de vizitare strict. Asta e una din marile dezamăgiri, că sunt atât de leneș încât nu îmi pot impune să scriu măcar o pagină pe zi. Trist e că este importantă, pentru mine, și totuși nu atât de importantă încât să îmi impun să o fac.

Alte lucruri notabile? Nu prea. Uitându-mă înapoi, nici măcar faptul că mi-a fost spart apartamentul nu mai e atât de grav. A fost și aceea o lecție, ca atâtea altele. O lecție destul de scumpă, dar, la urma urmei, banii sunt doar bani și atât. Cât timp nu voi uita că banii sunt doar mijlocul, nu și scopul, lucrurile vor fi la fel de bune.

În rest, mă simt ca Highlander. Totul în jurul meu se mișcă cu viteză, zile și nopți se închid simultan în jurul meu, se nasc oameni, mor oameni, iar eu privesc cu mirare și neîncredere că lucrurile se petrec în afara ariei mele de percepție și atingere.

Și, privind iadul de oameni ce și-au lepădat potcoavele anul acesta, nu pot să nu mă întreb dacă peste 365 de zile voi mai fi aici, să mai scriu un articol plictisit și fără sens?

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.