(a văzut coana Sculăreasă ciorna și mi-a zis că nu mai pup nimic cald dacă public așa ceva acum de 8 martie, așa că dacă citești articolul dă și tu o acatistă)

Cu câțiva ani înainte să plec din țară a apucat-o pe nevastă-mea fiorul revoluției feminine iar pe mine o durere de măsea de muream.
Nu vă spun, întâlniri cu babe de-astea suferinde, păsărici și mimoze gingașe nepătrunse de alte dorințe decât cea de emancipare.
Mbine, avea coana o fundație cu nu-știu-ce ajutoare de mămici și de aici a pornit totul, cred.
Mai făceam eu așa mișto de ele din când în când dar mă dădea afară și două zile mâncam doar sendvișuri.
Cum pe mine nu mă lăsa deloc măseaua și-a făcut milă și mi-a zis că a găsit ea un cabinet bun, să am încredere.
Vă jur, cam tot ce alege ea e de calitate – se și vede, s-a măritat cu cine trebuie.

Și mă trezesc într-un cabinet de stomatologie pe la Foișorul de Foc, clădire decentă, plin de postere.
De la “Women on top of the world” până la “No need for walking dildos”.
În fine, vine asistenta, prepară instrumentele, mai apare una și aprinde proiectoarele și la final vine și doctora cocoțată pe vârful nasului ei mic și fără muci (știi că poți să-i inspectezi nasul dentistei când stai pe spate, nu?)
Face anestezia, îmi moare și falca aia căzută de când am văzut cât de urâtă e și după vreo 15 minute începe să tragă de măsea.

A tras ea ce-a tras, a pus și cotul pe spătar, s-a urcat pe-o scăriță, a luat alt patent, a băgat nu-știu-ce pârghie, a pus genunchiul în piept la mine și mi-a zis și ceva printre dinți – că era clar, eu eram ăla care țineam de măsea prea tare.
Ce mai încoace și-ncolo, n-a putut s-o scoată, așa că s-a dat jos și-a început să butoneze la calculator.
Și zice:
– Sunteți foarte norocos, am găsit o sală disponibilă, trebuie să vi se facă operație că nu iese.

Eu cam nedumerit cu operația aia că n-am înțeles dacă trebuie să-mi scoată frontalul și parietalul și să tragă de măsea în sus sau trebuie să-mi caște gura ca la hipopotam, dar am dat din cap că da.
Doar că nu făcea ea operația ci a chemat pe altcineva, un domn doctor Alecu.

Și apare o dihanie de doctor cam cât un frigider Fram – ceva neam cu Shaquille O’Neal – despre care am crezut că e pompierul clădirii.
Se uită ăla pe radiografie, se uită la mine în gură, scoate o pereche de clești și din două mișcări, pac: măseaua. Și-o privește așa în lumina ferestrei, ia o bucată de scotch de pe birou și-o lipește pe un tablou cu posterul “We can do it”.

La care doctorița victorioasă:
– Domnu’ Alecu, eu cred că într-o altă viață ați fost femeie…

La mulți ani, dragele mele, vă pupă moșul!

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.