Suntem în plină furtună cu Marele Alb – despre care, sincer, când am auzit am crezut că e o rasă de porc. În fine, azi o poveste cu business și credință. Nu dau sfaturi de business că Cetin plătește puțin pe cuvânt publicat iar de religie n-am ce să zic că sunt fiu de popă. Așa că judecați singuri.

Supermarket capăt de București, aglomerație.
Doi cumpărători își ciocnesc cărucioarele.
Între replici la tavă cu organe genitale și sfinți de o rară apariție, unul dintre domni îi spune celuilalt, normal, “moldovean prost”. Ca să nu cadă de fraier, al doilea i-a întors o replică nominală:
– Moldovean prost ești tu, băi boule.
Însă cel mai tare a urlat o doamnă care m-a ciocnit și pe mine și pe cei doi gata să-și strângă mâna amical:
– E, ‘tu-vă-n gură de moldoveni de ce nu vă bateți voi acolo la Vaslui?
– Sunt din Brașov, doamnă…
Nu ies bine dintre cărucioare, hop mă sună agentul.
– Băi moldovene, mai ești în zonă?

Aici fac o pauză să vă explic împrejurările.
Eu și Georgel (agentul de vânzări al firmei) aveam o întâlnire programată la 9:30 dimineața cu unul din cei mai prolifici oameni de afaceri ai vremii, domnul Silviu Prigoană. Vânduse Realitatea, mătura Bucureștiul, baștan mare.
Întâlnirea era de mult programată dar acum s-a ivit ocazia, domn’ Prigoană n-avea timp de gunoaie ca noi:
– Băi pulifrici, dacă am zis 9:30, păi la 9:30 ești aici, da? (îi zise el agentului) Nu îmi vii mie cu scuze că e aglomerat, că ți s-a inundat apartamentul, sau chestii de-astea.

Bun.
Luat metroul să nu aștept în trafic, când am ajuns, agentul cred că dormise în mașină că l-am găsit în fața clădirii.
– Băi moldovene, ce bine c-ai venit. Hai c-o să fie bine, presimt – zice el – să facem o rugăciune.
– O ce?!
– O rugăciune, moldovene, tu nu te rogi înainte de ceva important?
Zic
– Nu, că nu mi-e frică.
La 9 și 10 minute intrăm în recepție. Secretara ne primește profesional cu:
– Căutați pe cineva?
– Da, zic, nu e urgent că am venit mai devreme, avem o întâlnire la 9:30 cu domnul Silv…
– Azi nu vine.
Eu mă usuc, Georgel se face verde. Sună.
Evident, nu răspunde.
Ne mai fâțâim, el tot cu telefonul la ureche, în sfârșit vorbește.
– Alo, dom’ Prigoană? Să trăiți!..
– Mvafe ngofe tafande… (atât am înțeles că avea telefonul la ureche)
– Păi noi suntem aici.
– Meveii măfii ve favă…

Lipsit de darul răbdării îi fac semn că eu plec.
Pune palma pe receptor și zice:
– Băi nu pleca, zice că are o problemă, i s-a inundat apartamentul…
(mhm)
Am așteptat până la 11.
N-a venit.
Așa că eu am plecat în supermarket.
Aglomerație, cărucioare, moldoveni, v-am zis.
Când m-a sunat, am lăsat tot și m-am dus într-o fugă.

– Hai Iliuță, c-o să iasă bine – îmi zice agentul – presimt eu, am un al șaselea simț… și-și face o cruce.
Intrăm în birou, Prigoană ne aștepta.
Nici bună ziua, nici fututencur, își deșurubează piciorul de lemn și-l pune pe birou:
– 25% reducere că sunt handicapat.
– Georgele, cred că era al șaptelea…

Păi să vedeți, c-o fi c-o păți, își începe Georgel sales pitch-ul, ăsta tot o dădea cu 25% reducere.
În fine, ajungem la preț.
– Am zis 25%?! Păi 25% doar că sunt handicapat, încă 25% că ați întârziat.
Ca să câștigăm teren, Georgel zice:
– Putem să vă dăm varianta blueprint.
– O ai la tine?
Ca să nu-și piardă Georgel ascendentul, iau cheile, alerg la mașină iau blueprint-urile.
La întoarcere văd liftul deschis.
Mic cât debaraua mea de la garsonieră.
Sar în el și tocmai când să se-nchidă ușile se-nghesu… pardon, intră și Bahmuțeanca.
Da’ nu singură. Cu ea a venit și-un damf de parfum țipător. Ce zic eu țipător, urlător în gura mare.
Închide ochii, lasă capul în jos și-o aud șoptind repede pe înainte:
– Tatălnostrucareleeștiînceruri…
Pfaa, asta îmi trebuia… O fi capela de rugăciune, nu liftul… Cum naiba ies?
– Mergi sus?
Eram la parter.
– Mhm! (dau din cap)
Băi deci nu puteam să respir. Mă fac că mă uit în colțul cu butoane, trag o gură de aer și-mi țin respirația.
Țin ce țin, deodată se încetinește totul.
(basedrop)
Aoleu, poate leșin…
Dau drumu la aer ușor (din plămâni, da?).
Nu leșinam, se oprise liftul.
Tanti Bahmu cică:
– Ai făcut tu ceva?
(în gândul meu, ce să fac doamnă? mi-am ținut respirația, n-am știut că opresc lifturile cu respirația…)
Cred că arătam speriat că tot ea a zis:
– Să facem o rugăciune!
Pfaa, alta cu rugăciunea.
Și închide ochii.
I-am închis și eu că mă usturau.
Nu cred c-a ajuns la “și nu ne duce pre noi în ispită” că zice:
– Amin da’ tu lucrezi aicea?
Dau din cap că nu.
– Câți ani ai?
Cu respirația oprită îi fac semn ca și cum sunt mut.
– Aoleu și vai de mine – zice tanti Bahmu – păi tot eu trebuie să țip?
– ?!
– Și păreai simpatic, săracu’ de tine… Să facem o rugăciune!
Iar închide ochii.
Eu lăcrimez. Și nu doar la figurat.
N-ajunge la “pâinea noastră cea de toatele zilele” că zice
– Amin și zi-mi așa pe degete, câți ani ai?
Îi arăt 3 și-o gaură.
Face ochii mari. (către hârtiile mele)
– Ce-ai acolo?
N-apuc să mimez nimic că mi le trage de la subțioară.
– Da de ce sunt albastre? Silviu le-a văzut pe-astea?
Dau din cap că nu.
– Aoleu, să nu i le-arăți că-ți cere 25% reducere. Lui nu-i place albastru…
Dau din umeri.
– Ești simpatic și ai și ochii frumoși. Bine că nu m-am blocat cu vreun urât.
Băi și deodată deschide gura și când începe să țipe am asurzit instant.
Vibrau tablele pe lift.
Ce table, cred c-au vibrat și stâlpii de beton ai clădirii.
– MARINEEE! DĂ DRUMU LA LIFT FUTUZGURAMĂTII!
De undeva din casa liftului se aude o voce cu ecou. Probabil Marin.
– Lucrez acuma doamna Adriana.. ana.. ana.. ana.. S-au ars fazele.. azele.. azele..
– Aoleu, s-au ars fazele! Să facem o rugăciune!
De data asta ține ochii deschiși.
N-ajunge la “tatăl nostru” că zice.
– Și cum te cheamă?… A, stai că n-ai cum să-mi zici că ești mut. Ești însurat?
Dau drumu la aer și zic cu voce tare.
– Dacă scap de-aicea doamnă…
– Aoleu, vorbești! Minunea dracu’, să facem o rugăciune!
– (wtf)?!
– Amin, tu chiar ești mut?
– Nu doamnă, doar mi-am pierdut mirosul.

Usturimea persistă.
– Ai ochii înlăcrimați. Ești un sensibil. Pe oamenii sensibili îi ajută DUMNEZEII MĂ-TII MARINE, MAI AI MULT?!
Din casa liftului, liniște.
– Să vezi c-am rămas blocați… Am rămas blocați?
Începe să plângă.
– Ce… mffff… ne… mfff… facem? zice doamna sughițând.
Plângeam și eu dar din alte motive.
– Zi, băi ochiosule, și tu ceva!
Dau din umeri.
– Aoleo, iar ești mut? Bine că nu ești urât.
Băi și se pune pe-un plâns, dar nu scâncit, de-ăla urlat de-mi vibrau gândurile.
– WRAAAAAAAUH! WRAAAAAAAAAAAAAAAUH!
– Doamnă, stați liniștită…
– WRAAAAAAAUH! WRAAAAAAAUH!
Pfaoleu, cum scap eu de-aici…
– Doamnă, haideți că se rezolvă, să facem o rugă…
Liftul pornește.

Când am intrat în birou, domnul Prigoană plecase.
Georgel supărat cu geanta în mână.
– Vezi, băi moldovene, dacă nu te rogi.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.