Discutam ieri, cu colegii de pe chatul nostru ultra secret, unde nu ai acces decât dacă devii abonat Patreon, dacă suntem sau nu hoarderi.
Și eu eram foarte convins că nu sunt hoarder, până când am citit experiențele celorlalți, legate de asta.

De fapt, ideea din capul meu era că, părinții noștri, strângeau toate căcaturile posibile, din cauză că nu se găsea nimic, nicăieri. Tatăl meu avea un sfert de balcon plin de cutiuțe și cutii, cu toate porcăriile imaginabile și inimaginabile. Socrul meu avea, no joke, o bucată de șină de tren pe balcon. Poate trebe, cine știe.

Și era clar că nu sunt așa, nu?
După care am realizat că, de la orice chestie posibilă, strâng orice șurub, piuliță, șaibă, groover sau nu, diblu, șpirale, bituri, T-uri, L-uri, absolut orice. Am zeci de imbusuri identice, rămase de la zecile de pachete ikea asamblate. Ieri remarcasem că am o cutiuță cu imbusuri într-un raft de pâine, în bucătărie.

Am o tonă de cabluri microusb, mini usb, lightning, HDMI, încărcătoare clasice de alea care vin cu propriul traf, vreo 20 de încărcătoare de mașini de tuns, care mai merg, din când în când, folosite la altceva, tuburi de WD40, sisteme de chei de reparat bicicleta de la Decathlon, 10 truse descompletate de chei, evident și șurubelnițe, cânepă, bandă teflonată, toate HDD-urile pe care le-am avut vreodată, toate șuruburile alea micuțe de laptop și HDD desfăcute vreodată, băi, tot.

Deci da, poate nu sunt hoarder de rit vechi, dar e posibil ca de rit nou.
Și nu mă îndur să le arunc, pentru că, sunt absolut sigur, a doua zi după ce arunc totul, o să am nevoie fix de unul din cablurile alea. Sau de un șurub. Sau de un diblu. Sau…

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.