Azi dimineaţă, plecând de la nişte analize, cu foamea în glandă cât casa, că na, nu am mâncat nimic din motive de analize, am zis să mergem să mâncăm ceva. Cel mai aproape de policlinică este bodega La Mama, de pe Călăraşi. Bine, mai e şi Il Calcio, pe care l-aş fi preferat, dar ăia deschid doar de la 12.

Bun, ne aşezăm la masă şi comandăm o omletă, ceai şi cafele. După 10 minute vin ceaiul şi cafeaua, după care aşteptăm. Şi aşteptăm. Şi aşteptăm. Şi iarăşi aşteptăm. După EXACT 40 de minute, îl chem pe chelner şi îl întreb:

– Scuze, dar găinile alea sunt impregnate acum ca să le extragă ouăle?

Chelnerul îngaimă nişte scuze, se duce la bucătărie şi îl aud distinct spunând:

– Haideţi doamnă, nu îmi faceţi şi mie omletele alea?

La care se aude un zbieret din bucătărie:

– Ia mai dă-i în pizda mă-sii mă! Să aştepte, o să le fac când vreau eu, nu când au ei chef!

Tipul, roşu la faţă, se face că nu s-a auzit nimic şi pleacă prin bodegă. L-am lăsat 1 minut să se liniştească, după care l-am chemat şi l-am rugat să îmi facă nota pentru consumaţia de până atunci, pentru că nu îmi place să servesc mâncare cu înjurături, pe banii mei.

Pleacă, îi spune şefei de sală, sefa de sală dă din cap a negativ, gen lasă că rezolv eu, se duce la bucătărie şi stop. Nu se mai întâmpla nimic. Eu tot îi făceam semn chelnerului că vreau nota, el se făcea că nu mă vede şi că are enorm de mult de scris într-un caiet pus invers şi tot aşa.

După alte 10 minute apare sefa de sală, cu mâinile la spate.

– Bună ziua, sunt Xuleasca X, adjunct manager al restaurantului. Înţeleg că a avut loc o mică întârziere la comanda dumneavoastră. Acum comanda e gata şi o să vă fie adusă.
– Vă mulţumesc, dar nu mai doresc, am auzit zbieretele din bucătărie, vă rog să îi serviţi comanda mea domnişoarei de la bucătărie, poate se calmează. Până atunci, aş dori nota, vă rog.
– Totuşi, insist să serviţi, nu a fost decât o mică întârziere.
– 50 de minute este mică întârziere poate la dumneavoastră. Vă rog frumos, nota.
– Trebuie să insist.
– Dar chiar vă rog nu insistaţi.

Şi tot aşa.
Deci stătea în faţa mea, ca Ecaterina Teodoroiu şi singurul ei argument era că trebuie să insiste. Aproape că pufneam în râs, deja îmi fugiseră nervii când am văzut ce talent de negociator are domnişoara adjunct şef de manager.

Normal, am plecat. I-am lăsat chelnerului şpagă, am făcut cruce cu limba-n gură, am jurat să nu mai trec pragul acelei bodegi şi m-am dus la mult iubitul meu Waterloo.
Unde pieptul de raţă cu mere este divin…

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.